PARTEA 4 — Fiica mea a intrat în biroul interzis și l-a imitat pe șeful care îngrozea întregul conac, iar el a încremenit

PARTEA 4

Nu veni singur.

Și nu-i spune fiicei tale cine sunt, până nu vezi ce are la gât…

Vincent ținea telefonul lipit de ureche, iar eu îl priveam încercând să înțeleg de ce o voce necunoscută știa unde trebuia să mergem.

— Cine ești? am strigat.

La capătul celălalt se auzi o respirație grea.

— Elena?

Am încremenit.

Nu pentru că îmi spusese numele. Ci pentru că pronunțase ultima silabă exact cum o făcea Adrian când îmi era teamă.

— Cine ești? am repetat.

— Locul unde Mia a învățat să meargă. Fântâna din grădina veche. Veniți înainte de ora zece.

Legătura se întrerupse.

Mia își șterse obrazul cu mâneca rochiței galbene.

— Mama, omul acela îl cunoaște pe tata?

Nu am reușit să răspund.

Vincent puse telefonul pe masă.

— Plecăm.

— Nu. Mai întâi îmi spui tot ce știi.

— Nu avem timp.

— Mi-ai cerut să am încredere în tine după ce am aflat că soțul meu a fost urmărit de oamenii tăi? Nu mă mișc până nu-mi spui adevărul.

Renzo stătea lângă dulap, cu fața împietrită.

Vincent se uită la el.

— Ține-l aici.

— Nu mă poți închide, spuse Renzo.

— Nu te închid. Îți las o alegere. Rămâi și răspunzi pentru fiecare nume din registru sau fugi și devii vânat de toți cei pe care i-ai trădat.

Renzo râse amar.

— Crezi că vei ieși curat din asta?

— Nu.

A fost prima dată când l-am auzit spunând un lucru fără să se ascundă în spatele autorității.

— Adrian lucra pentru mine, continuă Vincent. Nu ca om de încredere, ci ca să urmărească banii care dispăreau din fundația familiei. A găsit plăți către oameni care nu existau și transporturi pe care nimeni nu le aproba. Renzo controla totul.

— Și tu l-ai lăsat să lucreze singur?

— Am crezut că îl protejez ținându-l departe de ceilalți. A fost greșeala mea.

— Greșeala ta i-a distrus viața.

— Știu.

Mia îmi strânse mâna.

— Trebuie să mergem la tata.

Am urcat scările. În capelă, lumina dimineții se revărsa prin vitraliile roșii și împrăștia pete de culoare peste podea. Vincent îi puse lui Mia paltonul meu peste rochiță, apoi scoase din buzunar o panglică subțire de catifea.

— De ce? am întrebat.

— Vocea a spus să vedem ce are la gât.

Mia purta la gât un medalion mic, rotund, pe care îl primise de la Adrian când împlinise un an. Crezusem mereu că era doar un suvenir ieftin, cu o imagine ștearsă a unei corăbii.

Vincent îl întoarse.

Pe spate era aceeași emblemă ca pe hârtia din cutie: un cerc străpuns de trei linii.

El scoase un ac din trusa sa de buzunar și apăsă pe marginea medalionului. Partea din spate se desprinse.

În interior se afla o fâșie de hârtie rulată atât de fin, încât aproape că nu se vedea.

Am desfăcut-o cu degetele tremurânde.

Era un mesaj scris de Adrian.

„Dacă citești asta, înseamnă că Vincent a ales să te aducă aici. Nu-l ierta pentru ce a făcut. Dar ascultă-l până la capăt. El știe unde sunt.”

Mi s-a tăiat respirația.

— Unde ești? am șoptit hârtiei.

Vincent închise ochii pentru o clipă.

— Nu știu.

— Adrian a scris că tu știi.

— Știu unde l-am trimis. Nu știu dacă a ajuns viu.

— Unde?

— La clinica Saint Aurelia. Avea o leziune la cap și o infecție gravă. Am plătit un medic să-l ducă acolo sub alt nume. A doua zi, clinica a ars în partea din spate. Când am ajuns, dispăruse.

M-am apropiat de el.

— De ce nu mi-ai spus?

— Pentru că oamenii care îl căutau te urmăreau și pe tine. Dacă te apropiam de adevăr, te omorau ca să mă pedepsească.

— Și ai preferat să mă lași să-mi plâng soțul?

— Da.

Răspunsul lui m-a lovit mai tare decât orice explicație.

— Ai preferat să mă urăsc pe mine, să cresc singură copilul și să cred că nu l-am salvat, doar ca să-ți păstrezi secretul?

— Am preferat să fii vie.

— Nu numi asta protecție.

— Nu o numesc așa.

Din curte se auzi un motor. Vincent se apropie de fereastra îngustă, dar nu privi afară.

— Mașina nu e a noastră.

Renzo urcă treptele capelei, palid.

— Au intrat prin grajduri. Sunt patru, poate cinci.

— Oamenii tăi? întrebă Vincent.

— Nu. Sunt ai lui Marius.

Numele nu-mi spunea nimic, dar Vincent își încleștă maxilarul.

— Cine este Marius?

Renzo mă privi.

— Fratele lui Adrian.

Am simțit cum tot ce știam despre soțul meu se desface din nou.

— Adrian nu avea frate.

— Avea unul vitreg. Marius a crescut în casa mamei lui și a pretins mereu că Vincent i-a furat moștenirea. El a început războiul.

Vincent se întoarse spre el.

— Unde este fântâna?

— Dacă mergem acolo, ne așteaptă.

— Exact.

— Vrei să ne omori pe toți?

— Vreau să termin ce am început.

Ne-am strecurat printr-un pasaj îngust din spatele altarului. Mia mergea între mine și Vincent, ținându-ne de câte o mână. Nu mai părea speriată, doar foarte atentă.

La marginea grădinii vechi, fântâna era acoperită de iederă. Acolo făcuse primii ei pași, cu trei ani în urmă, în timp ce Adrian râdea și îi întindea brațele.

Am auzit o voce.

— Elena.

Un bărbat ieși dintre copaci. Era slab, cu barba crescută neregulat și o cicatrice care îi traversa tâmpla. Mergea greu, sprijinindu-se într-un baston.

Mi s-au tăiat picioarele.

Mia scăpă mâna lui Vincent.

— Tata?

Bărbatul începu să plângă.

— Mia.

Am fugit spre el, dar Vincent m-a prins de încheietură.

— Așteaptă.

Din spatele copacilor apărură trei oameni. În mijlocul lor se afla un bărbat cu părul alb și o armă coborâtă lângă coapsă.

— Marius, spuse Vincent.

— Ai adus-o, răspunse el. Știam că o vei face.

Adrian ridică mâna.

— Elena, nu te apropia încă. El are explozibili sub fântână.

Marius zâmbi.

— Fratele meu a fost mereu dramatic.

— Tu ai trimis mesajele? am întrebat.

— Eu l-am găsit pe Adrian la clinică. Eu l-am ținut în viață. Și tot eu am plantat povestea cu moartea lui, ca Vincent să simtă măcar o parte din ce mi-a făcut familiei.

Vincent făcu un pas înainte.

— Nu am știut că tatăl tău a fost ucis de oamenii lui Renzo.

Marius râse.

— Dar ai profitat de avere după aceea.

— Da.

Răspunsul îl făcu pe Marius să clipească.

Vincent scoase registrul din haină și îl aruncă pe iarba umedă.

— Aici sunt toate plățile lui Renzo. Aici este dovada că tatăl tău nu a fost ucis din ordinul meu. Și aici sunt numele celor care au folosit familia ta ca paravan.

Marius privi registrul, apoi se uită la Renzo, care apăruse în spatele nostru.

— Ai spus că Vincent a ordonat totul.

— A mințit, spuse Renzo.

— Tu ai spus că Adrian e mort, replică Marius.

— Era mai sigur așa.

Marius ridică arma.

— Pentru cine?

Mia se desprinse de mine și făcu un pas spre el.

— Dacă tragi, tata o să cadă.

— Mia, vino înapoi! am strigat.

Ea își duse mâna la medalion.

— Tata mi-a spus că oamenii care țipă mult sunt cei mai speriați.

Marius se uită la ea. Arma îi coborî câțiva centimetri.

Adrian înaintă cu greu.

— Marius, ajunge.

— Tu ai ales-o pe ea, nu pe noi.

— Am ales să nu mai moară nimeni.

— Și pentru asta ai lăsat-o să creadă că ai dispărut?

Adrian privi spre mine.

— Nu am ales asta. Am fost inconștient luni întregi. Când m-am trezit, Marius m-a ținut ascuns. A spus că, dacă încerc să plec, te va găsi.

Mi-am dus mâna la gură.

— De ce nu ai venit când ai putut?

— Pentru că am crezut că te-ar omorî înainte să ajung la tine. Și pentru că îmi era rușine că te lăsasem singură.

Vincent se întoarse spre Renzo.

— Ia registrul și pleacă din grădină.

Renzo nu se mișcă.

— Dacă plec, mă vor ucide.

— Dacă rămâi, te va ucide adevărul.

Renzo privi spre oamenii lui Marius, apoi spre registru. Se repezi brusc la carte.

Adrian se sprijini în baston, iar Mia întinse piciorul fără să se gândească. Renzo se împiedică de el și căzu în iarbă, cu fața lipită de pământ.

Mia îl privi grav.

— Te-am prins.

Pentru o clipă, nimeni nu se mișcă.

Apoi Marius începu să râdă. Râsul lui se transformă în plâns, iar arma îi alunecă din mână.

Vincent ridică încet registrul.

— Explozibilii?

— Nu sunt activați, spuse Marius. Am vrut doar să cred că am puterea să termin totul.

— Atunci dezactivează-i.

Marius se apropie de fântână și scoase mecanismul ascuns sub pietre. Mâinile îi tremurau atât de tare, încât Adrian fu nevoit să-i ghideze degetele.

Când pericolul dispăru, Vincent se întoarse spre mine.

— Elena, fundația Castalano va plăti tratamentul lui Adrian și despăgubirile tuturor familiilor din registru. Renzo nu va mai avea acces la niciun cont.

— Nu vreau banii tăi.

— Nu sunt ai mei. Sunt datorii.

— Iar slujba?

— Nu mai trebuie să lucrezi în spălătorie.

Am privit conacul departe, printre copaci.

— Nu vreau nici să-mi dai o funcție ca să te simți iertat.

— Nu ți-o dau. Îți propun să conduci arhiva fundației. Ai observat lucruri pe care oamenii mei le-au ignorat. Vei avea acces la fiecare registru, inclusiv la cel de astăzi.

Am tăcut.

Nu pentru că nu aveam răspuns. Ci pentru că, pentru prima dată, alegerea era a mea.

Adrian se apropie încet. Mia îl privi ca pe un străin pe care inima ei îl recunoștea înaintea ochilor.

— Pot să te îmbrățișez? întrebă el.

Ea îl cercetă.

— Doar dacă nu mai pleci fără să-mi spui.

Adrian îngenunche cu greu.

— Îți promit că nu voi mai dispărea din viața ta.

Mia îl îmbrățișă atât de tare, încât el își pierdu echilibrul și căzu în genunchi. Am ajuns lângă ei, iar pentru câteva secunde nu am făcut decât să simt căldura trupurilor lor și să ascult respirația lui Adrian.

Nu l-am iertat atunci.

Nici pe Vincent.

Dar nu mai aveam nevoie să aleg între adevăr și supraviețuire.

În aceeași după-amiază, Renzo a predat registrele și lista conturilor ascunse către conducerea fundației. Nu a fost nevoie ca Vincent să-l amenințe. Numele lui apăruse deja pe fiecare pagină, cu propria semnătură. A pierdut banii, casa și respectul oamenilor care îl urmau din frică.

Marius a acceptat să depună mărturie despre clinică și despre anii în care îl ținuse pe Adrian ascuns. Nu i-am cerut să fie iertat. I-am cerut doar să spună tot ce știa.

Adrian a rămas la clinică pentru recuperare, iar Mia îl vizita zilnic după grădiniță. De fiecare dată îi aducea un desen nou.

În primul, Vincent avea sprâncene uriașe.

În al doilea, Renzo cădea peste un baston.

În al treilea, ea, Adrian și eu stăteam lângă fântână, iar între noi desenase o cutie metalică.

Când am dus primul registru în noul birou al arhivei, Vincent a apărut în prag cu o cafea în mână.

— Ai uitat ceva în spălătorie, spuse el.

Mi-a întins cutia cu creioanele Miei.

Abțibildul cu corabia era rupt, iar compartimentul ascuns rămăsese deschis.

— Păstreaz-o, am spus.

— Nu este a mea.

— Nu. Dar ai găsit adevărul cu ajutorul ei.

Vincent privi cutia, apoi pe mine.

— Mia încă spune că arăt nebun?

— Spune că arăți mai puțin nebun când nu te încrunți.

Un colț al gurii lui se ridică.

— Are dreptate.

În seara aceea, Adrian mi-a cerut să mă așez lângă el în salonul clinicii. Mia își scosese medalionul și îl pusese pe masă, între noi.

— De ce ai făcut medalionul? l-am întrebat.

Adrian își trecu degetul peste emblema corăbiei.

— Pentru că voiam să-i las Miei un drum înapoi spre mine, dacă nu reușeam să mă întorc.

— Ai lăsat prea multe drumuri și prea puține explicații.

— Știu.

— Nu te pot primi înapoi doar pentru că ai supraviețuit.

— Nu îți cer asta.

— Atunci ce îmi ceri?

Adrian se uită spre Mia, care desena o sprânceană enormă pe hârtie.

— Să mă lași să merit fiecare zi în care mă vede.

Am privit mâna lui tremurândă, cicatricea de pe tâmplă și chipul fiicei noastre. Nu era o promisiune care ștergea anii pierduți. Era doar un început greu, adevărat și fără garanții.

Am întins mâna peste medalion.

— Atunci începe prin a-i spune mâine de ce ai ținut-o să creadă că ești mort.

Adrian încuviință.

— Mâine îi spun tot.

Mia ridică privirea.

— Și după aceea îmi desenezi o corabie?

Adrian zâmbi.

— Una cu trei pânze.

— Nu. Cu patru. Una pentru fiecare dintre noi.

Am râs, iar el și-a apăsat fruntea de mâna mea.

Pe masa dintre noi, medalionul deschis strălucea lângă desenul ei. În locul în care fusese ascuns secretul, Mia desenase o a patra pânză, prea mare pentru corabie.

Iar sub ea scrisese, cu litere strâmbe: „Tata s-a întors. Dar încă trebuie să învețe să meargă.”