PARTEA 4 — Am intrat în camera lui Renzo Balaki cu un cuțit ascuns, iar amenințarea lui m-a făcut să uit pentru ce venisem

PARTEA 4

…am smuls telefonul din mâna lui Renzo.

— Cine ești?

— Mara.

Numele nu-mi spunea nimic, dar Renzo a încremenit. Nu de frică. De recunoaștere.

— Mara, unde este tatăl meu?

— În clădirea vechii vămi. Camera cu ferestre zidite. Ai două ore până când Salvo îl mută din nou.

— De ce m-ai ajuta?

— Pentru că și eu am avut un tată care a crezut că poate negocia cu el.

Linia s-a întrerupt.

Am ridicat ochii spre Renzo.

— Mergem.

— Da.

Răspunsul lui a venit atât de repede, încât m-a făcut să mă opresc.

— Ai spus că nu trebuie să merg singură.

— Tocmai de aceea merg cu tine.

Bărbatul rănit încerca să se ridice. Renzo i-a luat arma și l-a legat cu o curea de o țeavă.

— Dacă supraviețuiești până dimineață, spune-i lui Salvo că ne-am săturat să fugim.

— Crezi că poți opri asta? a râs el. Salvo are oamenii în fiecare cameră.

— Atunci va trebui să alegi în ce cameră vrei să fii când se termină.

Am ieșit printr-o galerie laterală, direct în grădina din spatele vilei. Ploaia îmi biciuia fața, iar pietrișul rece îmi intra sub tălpi. Renzo mi-a aruncat o pereche de cizme și o haină întunecată.

— Nu port hainele tale.

— Nu sunt ale mele. Sunt ale surorii mele.

— Ai o soră?

— Aveam.

N-am mai întrebat.

Mașina a coborât drumul spre port fără faruri. Înăuntru mirosea a piele udă și a frunze de dafin. Renzo conducea cu ambele mâini pe volan, iar încheietura tăiată i se încorda la fiecare curbă.

— De ce m-ai lăsat să intru în camera ta? am întrebat.

— Pentru că știam cine ești.

— Și de ce ai vrut să mă vezi?

— Pentru că trebuia să știu dacă mă privești ca pe un ucigaș sau ca pe omul care ți-a ținut tatăl în viață.

Am întors capul spre el.

— Nu știu încă ce ești.

— Nici eu.

La douăzeci de minute după răsărit, am ajuns la vechea vamă. Clădirea stătea între depozite, cu ferestrele acoperite de scânduri și cu un turn de pază ruginit în spate.

Mara ne aștepta lângă o ușă laterală. Era o femeie slabă, cu părul tuns scurt și cu o cicatrice sub bărbie.

— Celeste?

— Da.

— Tatăl tău e înăuntru. Dar înainte să-l scoatem, trebuie să știi ceva. El mi-a cerut să te aduc aici.

Am simțit un gol în stomac.

— El a sunat?

— Nu. Eu am stat lângă el când a scris mesajul.

Renzo a făcut un pas înainte.

— De ce nu mi-ai spus că Marco te-a contactat?

— Pentru că voiam să văd dacă fata lui vine pentru răzbunare sau pentru adevăr.

— Nu tu decizi asta, a spus Renzo.

— Nu. Ea decide.

Mara mi-a întins o foaie îngustă, ruptă dintr-un registru. Pe ea se afla semnătura tatălui meu, alături de un șir de nume și plăți. Ultima semnătură era a lui Salvo.

— De ce mi-ai ascuns asta? l-am întrebat pe Renzo.

— Pentru că, dacă o vedeai înainte să fii pregătită, ai fi fugit direct spre el.

— Poate că trebuia.

— Nu. Ai fi intrat în aceeași capcană în care a intrat tatăl tău.

Ușa din față s-a deschis brusc.

Salvo Balaki a apărut în prag, sprijinit într-un baston cu mâner de argint. Era bătrân, dar ochii îi erau lucizi. Lângă el stătea Marco.

Tatăl meu era viu.

Mai slab, cu barba albă și cu o cicatrice care îi tăia obrazul, dar viu.

Mi s-au înmuiat genunchii.

— Celeste, a spus el.

Am vrut să alerg spre el, însă Renzo mi-a prins ușor brațul.

— Nu încă.

Salvo a zâmbit.

— Vezi? Chiar și acum te ține în lesă.

— Tu l-ai ținut pe tatăl meu în lanțuri, am spus.

— Tatăl tău mi-a furat registrele.

Marco a ridicat capul.

— Nu. Le-am luat ca să repar ce făcusem.

Salvo l-a lovit cu bastonul peste umăr. Am făcut un pas, dar Renzo m-a oprit.

— Nu-l provoca.

— Ai devenit moale, Renzo, a spus Salvo. Din cauza ei?

Renzo a scos din buzunar foaia cu semnăturile.

— Din cauza tuturor celor pe care i-ai îngropat.

Salvo a râs.

— O bucată de hârtie nu schimbă nimic.

Mara s-a apropiat de un dulap metalic și a scos un registru gros, acoperit cu pânză. L-a deschis pe masă.

— Nu e doar o bucată de hârtie. E originalul.

Salvo a privit registrul. Pentru prima dată, bastonul i-a coborât câțiva centimetri.

Mara a continuat:

— Și nu e singurul. Înăuntru sunt numele oamenilor pe care i-ai cumpărat, plățile și data exactă la care ai ordonat atacul din port.

— Minți.

— Nu. Am copiat fiecare pagină înainte să ți-l aduc.

Renzo s-a întors spre mine.

— De aceea am vrut să ajungi aici. Nu pentru a-l ucide pe Salvo. Pentru a-l face să piardă singurul lucru pe care l-a apărat toată viața: povestea în care el era omul care controla totul.

Salvo a scos un pistol de sub haină.

Totul s-a întâmplat într-o singură secundă.

Marco s-a aruncat în fața mea.

Renzo l-a lovit pe Salvo peste încheietură.

Arma a căzut, iar Mara a împins-o sub masă.

Salvo s-a prăbușit în genunchi, nu din cauza loviturii, ci pentru că Marco se afla deja între el și mine.

— Pentru ea ai făcut toate astea? a întrebat Renzo.

Marco a privit spre mine.

— Pentru ea am tăcut. Dar tăcerea mea a lăsat oameni să moară. Nu vreau să mă ierți, Celeste. Vreau doar să nu mai plătești pentru greșelile mele.

Am mers până la el. Fața lui mirosea a medicamente și fum. Am atins cicatricea de pe obraz, iar degetele mele au început să tremure.

— Te-am urât cinci ani, am spus.

— Știu.

— Și l-am urât pe el pentru ceva ce nu făcuse.

Renzo a rămas nemișcat.

— Nu, am continuat. L-am urât pentru că mi-a luat adevărul. Chiar dacă a făcut-o ca să mă protejeze.

El a primit cuvintele fără să se apere.

Salvo s-a ridicat brusc și a încercat să ajungă la ușa din spate. Mara i-a pus piciorul în cale. Bătrânul a căzut peste podeaua udă, iar bastonul cu mâner de argint s-a rostogolit până la gheata mea.

— Nu mă puteți distruge, a gâfâit el. Fără mine, voi nu sunteți nimic.

— Nu, i-a răspuns Renzo. Fără frica ta, suntem exact ceea ce ai încercat să ne împiedici să devenim.

Mara a dus registrele către cei care trebuiau să le primească, iar numele lui Salvo au început să dispară din oraș unul câte unul. Nu printr-o lovitură spectaculoasă, ci prin uși care nu i s-au mai deschis, conturi care s-au golit și oameni care au refuzat să-i mai răspundă.

Marco a acceptat să spună tot ce știa. Nu ca să fie numit erou. Nu era unul. Mărturia lui a dus la recuperarea banilor și la eliberarea altor oameni ținuți de rețea.

Eu nu l-am iertat imediat.

L-am vizitat în fiecare zi la clinica portului, dar între noi au rămas multe scaune goale și propoziții neterminate.

Într-o dimineață, i-am dus fotografia din tunel.

— Ai păstrat-o? m-a întrebat.

— Nu. Renzo a păstrat-o.

Tatăl meu a zâmbit slab.

— Atunci poate că el a știut mereu că adevărul va ajunge la tine.

Renzo mă aștepta afară, lângă faleza unde bărcile de pescuit se loveau de ponton. Nu mi-a cerut să rămân. Nu mi-a cerut să-l aleg. Mi-a întins doar cheia mică, cea pe care o găsisem în biroul lui.

— Era a tatălui tău, a spus.

Am privit metalul zgâriat.

— Ce deschide?

— Un dulap din vechea casă Vicenzi. Marco a ascuns acolo ultima parte a registrelor.

— Și nu vrei să vii?

— Dacă mă chemi, vin.

Am băgat cheia în palmă.

— Atunci vino. Dar nu ca să mă protejezi.

— Cum să vin?

— Ca să-mi spui adevărul înainte să trebuiască să-l smulg singură.

Pentru prima dată, Renzo a zâmbit fără să pară periculos.

În aceeași seară, am deschis dulapul din casa copilăriei mele. Înăuntru nu erau bani, arme sau alte secrete. Erau scrisorile tatălui meu, fiecare datată, fiecare adresată mie, fiecare rămasă necitită.

Renzo a stat lângă mine fără să atingă nimic.

Am luat prima scrisoare și am desfăcut-o cu grijă.

Pe prima pagină, tatăl meu scrisese: „Dacă fiica mea ajunge până aici, înseamnă că nu mai are nevoie de un om care să-i arate drumul.”

M-am uitat la Renzo.

— Ai auzit?

— Da.

— Atunci nu-mi mai arăta drumul.

— Nu.

— Mergi lângă mine.

Am așezat cheia peste scrisoare, iar dinspre port s-a auzit sirena unei nave care pleca înainte de zori.

Renzo mi-a luat mâna, nu ca să mă oprească, ci ca să-mi lase degetele libere peste hârtia tatălui meu.

Iar ultima lui șoaptă a fost singurul legământ pe care am ales să-l cred:

— De data asta, Celeste, nu mai ascund nimic.