Am găsit o fetiță curățându-mi biroul la două dimineața, iar când a bătut peretele, mama ei a pălit

La două dimineața, am găsit-o pe Mia Harper curățându-mi biroul cu un bebeluș legat de spate, iar primul lucru pe care mi l-a cerut a fost să nu-i concediez mama.

În seara aceea, ieșisem dintr-o întâlnire care durase aproape cinci ore. Trei oameni bogați voiau să cumpere o clădire istorică și să o transforme într-un hotel fără ferestre, iar eu îmi petrecusem noaptea împiedicându-i să distrugă tot ce nu putea fi măsurat în bani.

La ora unu și patruzeci și șapte, am intrat în casa mea de pe strada Beacon Hill, cu umerii încordați și capul plin de voci.

Atunci am auzit aspiratorul la etaj.

M-am oprit în hol.

Casa era întunecată. Personalul pleca întotdeauna înainte de miezul nopții, iar biroul meu privat nu era curățat niciodată fără să fiu anunțat. Am luat scările de serviciu și am urcat încet, urmărind zgomotul înăbușit.

Pornea.

Se oprea.

Pornea din nou.

Lumina se revărsa pe sub ușa bibliotecii.

Am împins-o fără zgomot și am rămas nemișcat.

Mia stătea lângă biroul meu, ridicată pe vârfuri, și freca pielea neagră cu o cârpă udă. Avea șase ani, obrajii roșii și mâinile crăpate de apa rece. Pe spatele ei era prinsă o fetiță de câteva luni, înfășurată într-un șal albastru spălăcit.

O cunoșteam. Grace Harper lucrase în casa mea opt ani. Opt ani în care îi văzusem mâinile, pașii grăbiți și uniforma impecabilă, dar nu mă întrebasem niciodată ce se întâmpla în viața ei după ce pleca de la mine.

Mia apucă aspiratorul cu ambele mâini și încercă să-l împingă. Era aproape la fel de înalt ca ea.

— Hai, Lily, nu te trezi, șopti copilul. Mai avem puțin.

S-a oprit și a verificat dacă bebelușul respira.

Apoi și-a șters fruntea cu încheietura.

— Trebuie să terminăm înainte să vină domnul Duca. Dacă mama își pierde slujba, nu mai avem unde să dormim.

Am pășit în lumină.

Mia s-a întors brusc. Cârpa i-a căzut din mână, iar ea s-a așezat instinctiv între mine și copil.

— Unde este mama ta? am întrebat.

— Este bolnavă.

— Și tu îi faci treaba?

Buzele i-au tremurat.

— Vă rog să nu o concediați.

Mânia mi-a urcat în piept, dar nu împotriva ei.

— Nu te-am întrebat dacă mama ta trebuie concediată. Te-am întrebat de ce ești aici la ora asta.

Mia a strâns cârpa udă. Apa i s-a scurs printre degete și a picurat pe covorul persan.

— Mama a zis că trebuie să rămânem în apartamentul din spatele casei până se face bine. Dar dacă nu terminăm, mâine o să creadă că a lenevit.

— Cine ar crede asta?

Copila și-a ridicat ochii spre mine, apoi s-a uitat peste umărul meu, către biblioteca înaltă.

Fața i s-a schimbat.

— Domnule Duca?

— Ce este?

A arătat spre peretele acoperit de cărți.

— De ce bate cineva dinăuntru în fiecare noapte?

Am simțit cum oboseala dispare.

— Nu bate nimeni.

— Ba da. Uneori zgârie. Alteori bate de trei ori.

— Mama ta știe?

— Spune că îmi imaginez.

Dincolo de ferestre, vântul izbea crengile de sticlă. În bibliotecă mirosea a ceară, hârtie veche și detergent ieftin.

Mia a ridicat un deget.

— Ascultați.

Am rămas nemișcat.

O secundă.

Două.

Apoi s-a auzit.

Poc.

Poc.

Poc.

Bebelușul a scos un geamăt, iar mâna mea s-a încleștat pe mânerul ușii. Mia s-a apropiat de raft, cu Lily tremurând pe spatele ei, și a atins lemnul cu palma.

— Așa face mereu, a șoptit.

În clipa aceea, am observat că unul dintre volumele vechi era scos cu câțiva centimetri în afară. M-am întins spre el, dar Mia m-a prins de mânecă.

— Nu trageți de carte, domnule Duca. Mama a spus că, dacă se deschide, trebuie să fugim…

PARTEA 2

Am tras mâna înapoi, dar cartea a alunecat singură încă puțin, cu un scârțâit subțire care a făcut-o pe Mia să tresară.

— Cine ți-a spus să nu o atingi? am întrebat.

— Mama.

— Și de ce?

Mia a privit copilul adormit de pe spatele ei. Șalul albastru avea un colț desfăcut, iar sub el se vedea o șosetă roz, mult prea mare pentru piciorul bebelușului.

— A spus că unele lucruri din casa dumneavoastră nu vor să fie găsite.

Am simțit un fior rece sub guler.

— Mama ta a intrat vreodată în bibliotecă noaptea?

— Nu. Dar domnul Varga a intrat.

Numele administratorului meu m-a făcut să ridic privirea.

Petru Varga se ocupa de casă de aproape unsprezece ani. Îl consideram atent, loial și plictisitor, trei calități pe care le prețuisem fără să le verific vreodată.

— Când?

— În fiecare joi. Vine după ce pleacă toți. Poartă mănuși și miroase a motorină.

— L-ai văzut aici?

— Nu chiar aici. Mama mă ascundea în cămara de lângă bucătărie când el venea.

Un zgomot scurt s-a auzit în spatele raftului. Mia a încremenit. Lily s-a mișcat, iar copila a legănat-o cu umărul, fără să-și ia ochii de la cărți.

— Trebuie să plecăm, a șoptit.

— Nu pleacă nimeni până nu-mi explici.

— Dacă ne vede, mama o să fie dată afară.

— Cine?

Mia a coborât vocea.

— Cel care bate.

În hol, ceasul de bronz a arătat ora două și cinci. Am luat telefonul de pe birou și am sunat-o pe Grace. A răspuns după al șaselea apel, cu respirația grea.

— Domnule Duca?

— Fiica ta este aici.

A urmat o tăcere atât de lungă, încât am auzit frigiderul din bucătărie pornind.

— Nu trebuia să o găsiți, a spus ea.

— Ce înseamnă asta?

— Vă rog, nu o lăsați singură.

— Grace, ce se află în peretele bibliotecii?

A tras aer în piept.

— Nu deschideți raftul.

— De ce?

— Pentru că domnul Varga nu păzește casa. Păzește ceea ce este înăuntru.

Legătura s-a întrerupt.

— Mamă? a strigat Mia. Mamă!

Am sunat din nou, dar telefonul ei era deja închis.

În aceeași clipă, pe hol s-a auzit o cheie răsucindu-se în broască.

Mia a început să plângă fără glas. Am stins lampa de pe birou și am tras-o după mine, în spatele unei draperii grele. Bebelușul mirosea a lapte și a pudră, iar respirația lui caldă îmi atingea încheietura.

Ușa bibliotecii s-a deschis.

Petru Varga a intrat cu o lanternă în mână. Purta paltonul negru și mănuși de piele. Pe degete avea o pată întunecată, ca de ulei.

— Grace? a spus el.

Nu i-am răspuns.

A înaintat până la bibliotecă și s-a oprit exact în fața volumului scos în afară.

— Știu că ești aici, a murmurat.

Mia mi-a apucat degetul. Îi simțeam unghiile în carne.

Varga a băgat mâna în buzunar și a scos o cheie lungă, subțire. Nu s-a îndreptat spre ușă, ci spre carte.

Atunci am înțeles că intrase în casa mea cu un scop precis.

— Domnule Varga, am spus, ieșind din umbră.

Lanterna i-a scăpat aproape din mână.

— Domnule Duca? Ce faceți aici?

— Exact ce ar trebui să mă întrebi pe dumneavoastră.

S-a uitat la Mia, apoi la cheia din palma lui.

— Fata aceasta a intrat fără voie în bibliotecă. Trebuie să chemăm pe cineva să o ducă acasă.

— Mama ei m-a rugat să nu deschid raftul.

Fața lui s-a golit de culoare.

— Grace este bolnavă. Nu știe ce spune.

Din spatele bibliotecii s-a auzit o lovitură.

De data aceasta, nu au fost trei bătăi.

A fost una singură, puternică.

Varga a făcut un pas spre carte, iar Mia a strigat:

— Nu! Dacă deschideți, o să-l audă și pe tata!

Varga s-a întors spre ea atât de repede, încât cheia i-a căzut pe podea.

— Ce ai spus?

Înainte să apuce să se miște, am ridicat cheia dintre noi.

Pe metal era gravat un număr pe care îl recunoșteam.

Numărul apartamentului în care murise tatăl meu…

PARTEA 3

Numărul șapte era gravat pe cheia rece, exact ca pe plăcuța de alamă a apartamentului în care tatăl meu fusese găsit mort cu doisprezece ani înainte.

Varga s-a repezit spre mine.

— Dați-mi cheia!

— De ce are numărul apartamentului tatălui meu?

— Nu știu despre ce vorbiți.

— Atunci de ce tremurați?

Mia s-a lipit de perete, ținând bebelușul cu ambele mâini. În spatele nostru, biblioteca vibra ușor, ca și cum cineva își sprijinea greutatea de partea cealaltă.

Varga a înaintat.

— Domnule Duca, copiii sunt speriați și Grace delirează. Tatăl dumneavoastră a murit în camera lui. A fost un accident.

— Asta mi s-a spus.

— Pentru că asta s-a întâmplat.

Am pus cheia pe birou și am scos un cuțit de hârtie. Am împins cu lama marginea volumului, iar cartea s-a deplasat. În spatele ei nu era zid. Era un cilindru metalic ascuns în lemn.

Varga a făcut un pas înapoi.

— Nu deschideți.

— Tocmai mi-ai spus că nu există nimic acolo.

— V-am spus că nu trebuie să deschideți.

O voce răgușită a venit din spatele raftului.

— Victor?

Mia a început să plângă.

— Tata!

Am tras de cilindru. O bucată de bibliotecă s-a desprins, iar în perete s-a deschis o trapă îngustă. Din întuneric a apărut un bărbat slab, cu barba crescută neregulat și cu o cicatrice adâncă pe obraz.

Avea aceeași privire ca în fotografia de pe biroul tatălui meu.

— Nu se poate, am spus.

Bărbatul s-a sprijinit de marginea trapei.

— Îmi pare rău că te-am lăsat să crezi că am murit.

Varga a scos un sunet scurt și s-a repezit spre el. L-am prins de braț înainte să ajungă la trapă.

— Nu te miști.

— El trebuia să fie mort! a strigat Varga.

Cuvintele au rămas suspendate în bibliotecă.

Tatăl meu, Adrian Duca, a privit spre el.

— Asta ai spus și în noaptea aceea, Petru.

Varga s-a zbătut.

— Nu știți ce faceți. Dacă ies de aici, toată lumea va fi în pericol.

— Cine te-a ascuns? am întrebat.

Tatăl meu a coborât privirea.

— Eu însumi. După ce Varga m-a lovit și mi-a luat actele, am folosit pasajul de întreținere ca să scap. Am fost rănit, fără bani și convins că oamenii care mă urmăreau îți vor face rău dacă mă întorc.

— Și ai lăsat un copil să creadă că ești mort?

— Am crezut că te protejez.

Am simțit cum furia îmi arde gâtul.

— M-ai lăsat să-ți îngrop hainele, tată.

— Știu.

Grace a apărut în ușa bibliotecii, sprijinindu-se de tocul ușii. Era palidă și avea o mână apăsată pe coaste.

— Ajunge, Adrian, a spus ea. Spune-i tot.

Tatăl meu a întors capul.

— Grace m-a găsit acum trei ani, când făcea curățenie în tunel. M-a hrănit și mi-a adus medicamente. Varga a aflat și a amenințat-o că o scoate din locuință dacă vorbește.

— De ce nu mi-ai spus? am întrebat-o.

— Pentru că mi-a spus că dumneavoastră ați fi următoarea țintă. Și pentru că Lily avea febră, iar Mia nu avea unde să meargă.

Varga a încetat să se mai zbată.

Am privit mâinile crăpate ale Miei, aspiratorul uriaș și bebelușul în șalul albastru. Toate acele nopți în care auzisem loviturile și le pusesem pe seama țevilor căpătau brusc o față.

— Ce voiai, Petru? am întrebat.

El a râs amar.

— Ce voia tatăl dumneavoastră. Actele companiei și accesul la seiful vechi. El a ascuns totul înainte să dispară.

Adrian a clătinat din cap.

— Nu banii erau în seif.

În acel moment, telefonul lui Grace a sunat.

Ea s-a uitat la ecran, apoi mi l-a întins cu mâna tremurândă.

— Este de la spitalul din oraș. Au spus că au găsit dosarul fetiței mele. Dar nu este dosarul lui Lily.

Am răspuns.

O femeie a rostit câteva cuvinte, iar sângele mi s-a retras din față.

— Domnule Duca, dacă sunteți rudă cu Adrian Duca, trebuie să veniți imediat. În arhivă există o cerere semnată de el pentru o copilă dispărută. Numele copilului este Mia Harper…

M-am uitat la fetiță.

În aceeași clipă, Adrian a șoptit:

— Nu trebuia să găsească niciodată acel dosar…