PARTEA 4 — I-am spus soțului meu că divorțul îl face doar vecin, iar după o săptămână expresia lui s-a schimbat complet

PARTEA 4

…Am luat telefonul din mâna lui înainte să poată închide.

— Sunt Marina.

La celălalt capăt s-a auzit o respirație grea.

— Doamnă, mă numesc Sorin Pavel. Sunt administratorul firmei unde lucrează Victor. Vă sun pentru că numele dumneavoastră apare pe un contract de despăgubire.

M-am uitat la Victor.

— Ce contract?

— Acum opt luni, la centrul comercial din strada Lalelelor, a fost avariată instalația de stingere a incendiilor. Firma noastră a plătit reparațiile. Victor a declarat că dumneavoastră ați împrumutat compania cu bani și că el vă reprezintă.

Mi s-a făcut frig în cabinetul notarului.

— Eu nu am împrumutat nicio firmă.

— Știu. Tocmai de aceea vă sun. Contabila a observat că semnătura de pe contract nu corespunde. Victor trebuie să explice până luni de ce a retras banii.

Telefonul a rămas între noi, iar toți au auzit liniștea de la capătul firului.

— Câți bani? am întrebat.

— O sută optzeci de mii de lei.

Aceeași sumă.

Înțelegerea s-a așezat în mintea mea cu o claritate dureroasă. Victor nu făcuse o singură minciună. Folosise copia actului meu, numele meu și o semnătură imitată ca să acopere banii dispăruți din firmă. Cristina era ieșirea lui. Dacă vindea apartamentul, putea plăti datoria, cumpăra tăcerea ei și păstra imaginea bărbatului care își permitea o viață nouă.

— Unde sunt banii? am întrebat.

Victor s-a lăsat pe scaun.

— Am încercat să-i înmulțesc.

— La jocuri?

A închis ochii.

— La o afacere cu echipamente. S-a prăbușit.

Cristina a scăpat dosarul din mâini.

— Mi-ai spus că ai investit în firma unui prieten.

— Nu voiam să vă pierd pe amândouă.

Am râs fără bucurie.

— Nu ne-ai avut niciodată pe amândouă. Ai avut doar două povești diferite, spuse unor oameni care te credeau.

Sorin a cerut să vorbim a doua zi la firmă. Nu am mers singură. Am rugat-o pe mama să fie prezentă prin legătură video, fiindcă banii dispăruți afectau și îngrijirea ei. Valentina a apărut pe ecran din salon, cu șalul vișiniu strâns la gât.

— Vreau să-l văd, a spus ea.

La ora zece, în sala de ședințe, Victor stătea între Sorin și contabila firmei. Pe masă se aflau contractele, extrasele de cont și foaia cu semnătura falsă. Contabila, o femeie mică, cu un creion ros între degete, a arătat către trei plăți.

— Banii au ajuns într-un cont deschis pentru o societate care nu mai funcționează.

— Nu eu am deschis contul, a spus Victor.

Sorin a împins spre el un document.

— Dar ai folosit parola de acces a companiei ca să trimiți ordinele.

Victor a privit spre mine.

— Marina, pot să repar.

— Cum?

— Vând apartamentul.

Valentina a vorbit din ecran:

— Apartamentul acela a fost singurul lucru pe care tatăl tău l-a lăsat fiicei lui. Nu-l mai folosi ca scurtătură pentru greșelile tale.

Victor s-a ridicat brusc.

— Toată lumea mă tratează ca pe un hoț!

— Ai luat bani care nu erau ai tăi, am spus. Cum ar trebui să te trateze?

Sorin i-a oferit o soluție: să returneze lunar o parte din sumă, să renunțe la funcția de conducere și să semneze recunoașterea datoriei. Nu era iertare. Era doar singura cale prin care putea repara fără să tragă și alte vieți după el.

Victor a refuzat la început. Apoi Cristina a intrat în sală cu o cutie mică.

— Sunt cheile mașinii pe care mi-ai promis-o, a spus ea. Mi le-ai dat înainte să vezi dacă ai bani.

Le-a așezat pe masă.

— Nu mai vreau nimic de la tine. Dar vreau să spui adevărul, măcar o dată.

Victor a privit cheile, apoi foile. Mâinile îi tremurau.

— Am falsificat semnătura Marinei, a spus el. Am retras banii. Am mințit-o pe Cristina. Și am vrut să vând apartamentul înainte ca ea să afle.

A fost singura mărturisire pe care nu a putut-o întoarce.

În săptămânile următoare, a semnat recunoașterea datoriei și a plecat din apartament. Nu l-am dat afară în stradă. I-am oferit douăzeci de zile să-și găsească o cameră, dar i-am cerut să-și ia singur lucrurile și să nu mai intre fără să anunțe.

În ultima seară, a împachetat în tăcere. Când a ajuns la sertarul din hol, a găsit fotografia tatălui meu, cea în care ținea în palmă cheia veche a apartamentului.

— Îți amintești ce mi-a spus când ne-am căsătorit? m-a întrebat Victor.

— Nu.

— Că tu ai construit locul acesta înainte să apar eu.

— Avea dreptate.

A apăsat fotografia între degete.

— De ce nu m-ai urât?

Am răspuns după câteva secunde:

— Te-am urât pentru ce ai făcut. Dar nu vreau să-mi petrec viața plătind cu mine pentru alegerile tale.

A lăsat fotografia la loc.

— Și noi?

— Noi nu mai există ca soț și soție. Poate, într-o zi, vei fi omul care a reparat ce a stricat. Dar nu voi locui lângă promisiunea asta și nu voi dormi lângă datorie.

A plecat fără să mai ceară să-l primesc înapoi.

Cristina nu s-a mai întors la firmă. A returnat banii pe care Victor îi cheltuise pentru ea și a depus o declarație despre minciunile lui. Nu a fost răzbunare. A fost felul ei de a nu rămâne prinsă în povestea pe care el o inventase.

Sorin a păstrat contractul, iar Victor a început să plătească lunar. La centrul mamei, administratorul a pus într-un dosar o copie a noii înțelegeri, ca banii pentru îngrijirea ei să nu mai depindă niciodată de un om care confunda iubirea cu dreptul de proprietate.

Într-o sâmbătă, am mers la Valentina cu plăcinta ei preferată. Mi-a cerut să-i citesc scrisoarea tatei, cea din plicul crem.

Am desfăcut foaia și am recitit rândurile pe care le evitasem atâta timp: Apartamentul nu este o recompensă pentru că ai rezistat. Este locul din care să nu mai fii obligată să pleci.

Mama m-a privit peste marginea ochelarilor.

— Și Victor?

— Își plătește datoria.

— Iar tu?

Am împăturit scrisoarea și am pus-o înapoi în mapa albastră.

— Eu nu mai sunt garanția nimănui.

În aceeași seară, am schimbat plăcuțele de pe rafturile din frigider. Nu pentru că îl așteptam, ci pentru că voiam ca locul acela să nu mai poarte urmele ordinii lui Victor. Pe ușa frigiderului am păstrat doar magnetul în formă de lămâie. Bilețelul dispăruse de mult.

Luni dimineață, la ora opt, telefonul a sunat. Era Victor.

— Am făcut prima plată, a spus el.

— Am văzut confirmarea.

— Marina…

— Da?

— Mulțumesc că nu m-ai lăsat să fug.

M-am uitat la mapa cu contractul și la fotografia tatei.

— Nu te-am ținut eu. Ai rămas acolo unde te-au dus propriile semnături.

A închis.

Am introdus confirmarea în dosarul mamei, lângă planul ei de tratament. Apoi am luat lingurița veche din sertar și am dus-o la chiuvetă, pentru că urma să-i fac Valentina o cafea.

Pe telefon a apărut încă un mesaj de la Victor: Am găsit o cameră. Încep să lucrez suplimentar.

Nu i-am răspuns.

Am așezat cafeaua mamei lângă mâna ei și am deschis mapa cu actul apartamentului. Pe prima pagină, sub lumina albă a salonului, numele meu stătea limpede și întreg.

Iar lângă el, pentru prima dată, nu mai era semnătura nimănui.