I-am spus soțului meu că divorțul îl face doar vecin, iar după o săptămână expresia lui s-a schimbat complet

În seara în care soțul meu a anunțat că vrea divorțul, am împins spre el farfuria cu cartofi copți și i-am spus că, de atunci, va fi doar vecinul meu.

— Am depus actele azi, a spus Victor, lăsând furculița lângă farfurie.

Afară ploua mărunt, iar ceasul de deasupra frigiderului bătea secundele atât de tare, încât fiecare ticăit părea o lovitură. M-am uitat la el, la tâmplele încărunțite și la tricoul pe care i-l cumpărasem iarna trecută.

— Ai depus sau doar ai vrut să mă sperii?

— Am depus. Vreau să fiu liber.

— Și unde vei locui?

Victor a ridicat din umeri.

— În camera mică. Apartamentul e mare. Nu trebuie să facem scandal.

Atunci am înțeles. Voia să renunțe la soție, dar nu și la femeia care îi pregătea cafeaua, îi plătea facturile și îi amintea să-și ia pastilele pentru tensiune.

Am luat farfuria lui și am dus-o la chiuvetă.

— Bine. Rămâi.

Fața i s-a luminat.

— Știam că putem discuta ca doi oameni maturi.

— Dar, începând din seara asta, nu mai ești soțul meu. Ești vecinul meu.

A râs scurt, fără să priceapă.

A doua dimineață, la șapte și douăzeci, s-a trezit singur. Nu i-am făcut cafea, nu i-am încălzit pâinea și nu am intrat în cameră să-l chem la muncă. Când a ajuns în bucătărie, lângă ibric era o cană curată și un bilețel prins cu magnetul în formă de lămâie: Raftul tău.

— Ce înseamnă asta? a strigat el.

— Exact ce scrie.

— Ai mutat mâncarea?

— Am separat lucrurile noastre.

A deschis frigiderul. Pe raftul meu erau caserole cu etichete, iar pe al lui se aflau patru ouă, o bucată de brânză și un borcan de muștar.

— E ridicol.

— Divorțul nu ți s-a părut ridicol ieri.

La prânz, am sunat-o pe mama, Valentina, la centrul unde locuia după operația la șold. Mi-a auzit vocea și a întrebat imediat:

— Ce s-a întâmplat, copilă?

— Nimic ce să nu pot duce.

— Asta spui când te doare cel mai tare.

Am privit lingurița de argint pe care tata o lăsase în sertar și am simțit cum mi se strânge pieptul. Nu voiam să plâng. Nu pentru Victor.

Seara, când m-am întors de la cabinetul stomatologic, tigaia lui cu ouă arse era încă în chiuvetă.

— Marina, unde sunt prosoapele curate?

— În dulap.

— Care dulap?

— Cel pe care l-ai deschis de șaptesprezece ani fără să mă întrebi.

M-a privit ca și cum tocmai îi vorbisem într-o limbă necunoscută.

În acea noapte, l-am auzit plimbându-se prin hol. Apoi a sunat telefonul lui. Vocea Cristinei, colega lui cu râs ușor și păr blond, s-a auzit prin ușa întredeschisă.

— Ai vorbit cu ea?

— Totul e sub control, a răspuns Victor.

Am rămas nemișcată, cu mâna pe mânerul sertarului. Înăuntru se afla mapa albastră în care păstram actul de proprietate al apartamentului primit de la tata.

A doua zi, la ora cinci, când Victor a intrat în hol însoțit de o femeie elegantă și de un bărbat cu o servietă neagră, am înțeles că nu veniseră să discute despre divorț. Bărbatul a scos o mapă, iar Victor a întins mâna spre ea…

PARTEA 2

…dar i-am prins încheietura înainte să atingă mapa.

— Cine sunteți?

Bărbatul s-a prezentat drept Radu Neagu, agent imobiliar. Cristina stătea lângă el, cu parfumul ei dulce umplând holul și cu un zâmbet care nu mai semăna deloc cu cel de la birou.

— Victor mi-a spus că putem vedea apartamentul, a zis ea.

— Apartamentul meu?

Victor și-a smuls mâna.

— Nu începe, Marina.

— Nu am început eu. Tu ai adus oameni aici fără să mă întrebi.

Radu a deschis mapa și a privit când la mine, când la Victor.

— Domnul mi-a spus că este proprietar împreună cu dumneavoastră. Aveam o întâlnire pentru evaluare.

Am simțit că podeaua se înclină sub picioare.

— El nu este proprietar.

— Locuiesc aici de șaptesprezece ani, a izbucnit Victor.

— Și eu locuiesc aici de douăzeci și unu de ani. Apartamentul mi-a fost lăsat de tata înainte să ne căsătorim.

Cristina a scos telefonul din geantă.

— Victor mi-a spus că locuința este a amândurora. A spus că după divorț o vindem și ne mutăm într-un apartament nou.

Victor s-a întors spre ea.

— Cristina, nu aici.

— Ba tocmai aici. M-ai făcut să aleg perdele pentru camera noastră.

Radu și-a strâns buzele, jenat. Pe degetele lui era o pată de cerneală albastră, întinsă peste unghie. Mi-am amintit de toate actele pe care Victor îmi ceruse să le semnez în grabă în ultimele luni.

— Ce ai semnat în numele meu? l-am întrebat.

— Nimic.

A răspuns prea repede.

În aceeași seară, la șapte, am mers la notarul care se ocupa de actele apartamentului. Cabinetul mirosea a hârtie și a lemn lustruit. Notara, doamna Ionescu, a scos dintr-un dosar o copie a unei cereri depuse cu trei zile înainte.

— Cine a adus-o? am întrebat.

— Soțul dumneavoastră.

— Și ce cerea?

Femeia a împins foaia spre mine. Era o solicitare pentru obținerea unui extras de carte funciară și pentru pregătirea unei procuri de vânzare. În partea de jos se afla o semnătură care semăna cu a mea, dar litera M era prea apăsată, iar ultimul arc se termina brusc.

— Nu eu am semnat.

Victor stătea lângă fereastră. Afară, tramvaiele scârțâiau pe șine.

— Marina, ascultă-mă. Era doar o discuție.

— De ce aveai nevoie de o procură dacă era doar o discuție?

— Pentru că voiam să știu ce opțiuni avem.

— Noi nu avem opțiuni. Tu ai planuri.

Cristina, care până atunci tăcuse, a izbucnit:

— Mi-ai spus că ai dreptul la jumătate din apartament!

Victor s-a întors spre ea.

— Nu țipa.

— Nu mă mai atinge cu explicațiile tale!

Am văzut cum i se încleștează maxilarul. Îi era frică, dar nu de divorț. Îi era frică să piardă ceva ce nici măcar nu fusese al lui.

Doamna Ionescu a introdus foaia într-o folie transparentă.

— Trebuie să vă spun ceva. Nu doar procura este o problemă.

Mi-am ridicat ochii.

— Ce altceva există?

Notara a deschis un sertar și a scos un plic crem, sigilat cu o ștampilă roșie.

— Acesta a fost lăsat aici de tatăl dumneavoastră acum șase ani. Mi-a cerut să vi-l înmânez numai dacă cineva încearcă să vândă apartamentul fără acordul dumneavoastră…

Degetele mele au atins marginea plicului, iar Victor a făcut un pas brusc spre birou…

PARTEA 3

…dar doamna Ionescu a retras plicul înainte ca el să-l atingă.

— Numai doamnei Marina îi aparține, a spus ea.

Victor a lovit cu palma în birou.

— Nu aveți dreptul să faceți din asta o dramă de familie!

— Tocmai dumneavoastră ați adus o cerere cu o semnătură falsă, i-a răspuns notara.

Am desfăcut plicul cu degetele reci. Înăuntru era o scrisoare a tatălui meu și o copie a unui contract de donație. Tata nu lăsase doar apartamentul pe numele meu. Îl trecuse într-un fond de protecție pentru mine și pentru mama, cu o clauză clară: locuința nu putea fi înstrăinată, ipotecată sau folosită ca garanție de nicio altă persoană.

Sub contract se afla o declarație semnată de Victor, datată cu doi ani în urmă.

Prin acel document, el confirma că știa că apartamentul era bunul meu personal și că nu avea niciun drept asupra lui.

Am ridicat foaia.

— Ai știut tot timpul.

Victor a albit.

— Nu mai țineam minte.

— Ai semnat că știai.

Cristina s-a apropiat de el.

— Mi-ai spus că soția ta ascunde actele și că, după divorț, vei vinde locuința.

— Am spus ce trebuia să spun.

Replica lui a căzut în cameră ca un pahar spart.

Radu și-a închis mapa.

— Eu plec. Nu mă implic într-o tranzacție care nu poate exista.

— Stai, a spus Cristina. Vreau să aflu cât m-a mințit.

Victor s-a întors spre ea.

— Ai venit pentru mine, nu pentru apartament.

Cristina a zâmbit amar.

— Am venit pentru bărbatul pe care mi l-ai descris. El nu există.

A scos din geantă un dosar subțire și l-a pus pe masa notarei. Erau copii ale mesajelor dintre ei și un tabel cu cheltuieli pentru locuința pe care Victor i-o promisese. Într-un mesaj, el scrisese că, după vânzare, va putea achita datoria făcută pe numele lui și îi va cumpăra o mașină.

Am privit spre el.

— Ce datorie?

Victor nu a răspuns.

Doamna Ionescu a deschis registrul și a găsit o altă înregistrare.

— Cu o lună în urmă, soțul dumneavoastră a încercat să obțină un împrumut folosind o copie a actului de proprietate. Cererea a fost respinsă, dar copia a rămas în dosar.

Am simțit o durere ascuțită sub coaste. Nu mă durea doar trădarea. Mă durea că, în timp ce eu plăteam centrul mamei și număram banii pentru reparația băii, el construia o viață nouă cu apartamentul meu.

— Cât datorezi? am întrebat.

— Nu e treaba ta.

— Ai încercat să pui casa mea în joc. Este treaba mea.

Cristina și-a strâns dosarul la piept.

— Datoria este de o sută optzeci de mii de lei. Mi-a spus că e pentru o afacere.

Victor s-a repezit spre ea.

— Ți-am spus să nu vorbești!

În acel moment, Radu a ridicat telefonul și a apelat pe cineva.

— Doamnă Marina, trebuie să aflați ceva înainte să semnați orice. Victor nu a venit la mine doar pentru evaluare. Mi-a cerut să găsesc cumpărătorul repede, pentru că avea termen până luni.

— Termen pentru ce?

Radu s-a uitat la Victor.

— Pentru a acoperi o datorie garantată cu o semnătură care nu vă aparține.

În buzunarul lui Victor a vibrat telefonul. A privit ecranul și, pentru prima dată, chipul i s-a golit de culoare.

— Cine te-a sunat? am întrebat.

El nu mi-a răspuns. Notara a privit numărul de pe ecran și a murmurat:

— Dacă este persoana la care mă gândesc, problema nu mai este doar apartamentul…

Victor a apăsat pe butonul de răspuns, iar vocea de la celălalt capăt a cerut să vorbească urgent cu mine…

S-ar putea să-ți placă și aceste povești:

M-a alungat din penthouse în plină furtună, iar când am refuzat banii lui, fața lui Leo a devenit lividă PARTEA 4 — Am întrerupt dansul șefului mafiei ca să-mi salvez fratele, iar când a privit peste umărul meu, a încremenit PARTEA 4 — Am fost lăsată singură la aniversare, iar când am blocat cardul, soțul meu a zâmbit până când avocatul a deschis dosarul PARTEA 4 — Fiul meu a fugit desculț din casa bunicului, iar când am întrebat ce s-a întâmplat, vocea tatălui meu s-a schimbat Familia mea m-a măritat pentru zece milioane, dar în noaptea nunții mirele a descuiat ușa și tatăl meu a pălit Am găsit un bon de motel în buzunarul soțului meu, iar când am deschis ușa, soacra mea a amuțit