PARTEA 4 — Am intrat în casa moștenită și am găsit opt rude la masă, dar când am deschis telefonul, soacra mea a încremenit

PARTEA 4

…— Cât de uriașă? am întrebat.

Elena s-a uitat la mesajul de pe telefonul lui Rodrigo.

— Trei sute de mii de pesos. Astăzi, înainte de ora șase.

Rodrigo și-a trecut mâna peste față.

— Nu trebuia să ajungă nimeni aici.

— Nu trebuia să falsifici semnătura mea, am spus.

— Nu am falsificat-o eu.

Banu a ridicat capul.

— Atunci cine?

Rodrigo a tăcut.

Marta l-a prins de braț.

— Rodrigo, spune adevărul.

— Nu acum.

— Ba acum, a spus ea. Ne-ai adus în casa Danielei ca să o speriem și să semneze. Ne-ai spus că are probleme cu nervii. Ai spus că, dacă se opune, o vom face să pară incapabilă să administreze moștenirea.

Cuvintele ei au căzut în atelier ca niște obiecte grele.

Karla a făcut un pas înapoi.

— Tu ne-ai spus că ea vrea să vândă casa și că trebuie doar să o convingem.

— Pentru că altfel nu m-ați fi ajutat.

— Ne-ai mințit, a spus unchiul Martei, care rămăsese lângă ușă. Ai spus că Daniela îți fură banii și că mama ei te-a lăsat fără nimic.

Am simțit o durere stranie, dar nu era durerea pe care o așteptam. Nu mai era uimire. Era desprinderea rece de omul pe care îl apărasem în fața tuturor.

— Cine a semnat documentul? am întrebat.

Rodrigo și-a coborât ochii.

— Karla.

Cumnata mea a făcut un sunet scurt, aproape un geamăt.

— Eu?

— Aveai o copie a semnăturii Danielei de la contractul de internet. Ai spus că poți să o reproduci.

Karla s-a albit la față.

— Mi-ai spus că este doar pentru bancă.

— Aveam nevoie să pară autentic.

— Ai folosit semnătura mea fără voie? am întrebat.

Karla a început să plângă.

— Mi-a spus că vei pierde casa din cauza datoriilor lui și că încerca să te protejeze. Nu știam că vrea să o vândă.

Banu și-a deschis geanta și a scos documentul original.

— Eu l-am primit de la Rodrigo. Dar nu l-am predat cumpărătorului, pentru că ceva nu era în regulă. Am verificat vechiul contract al mamei dumneavoastră și am văzut că semnătura nu corespunde.

— De ce nu ai venit la mine? l-am întrebat.

— Pentru că mi-a fost frică. Rodrigo îmi datora bani pentru evaluare și mi-a spus că are prieteni care îmi pot închide biroul.

Elena a luat documentul și l-a așezat lângă scrisoarea mamei.

— Mama ta știa că Rodrigo are datorii. Nu știa cât de departe va merge, dar se temea că va încerca să vândă totul. De aceea a schimbat codul principal al casei și a pus camera din hol să păstreze imaginile timp de șase săptămâni.

M-am uitat la telefon.

Asta explicase înregistrarea de acum patru săptămâni. Mama nu lăsase doar o casă. Lăsase o plasă de siguranță.

Rodrigo a venit spre mine.

— Daniela, ascultă-mă. Am vrut să repar totul înainte să afli.

— Ai intrat în casa mea cu opt oameni ca să mă intimidezi.

— Voiam să semnezi repede. Dacă îți spuneam adevărul, nu m-ai fi ajutat.

— Nu aveai dreptul să-mi ceri ajutorul după ce mi-ai furat siguranța.

Marta a făcut un pas între noi.

— Fiule, nu te mai apropia de ea.

El s-a întors spre mama lui.

— Și tu ai venit aici să mă ajuți!

— Am venit pentru că mi-ai spus că Daniela te trădează. Dacă știam ce faci, nu aș fi trecut pragul.

Iancu a pus copiile într-o mapă.

— Vă recomand tuturor să părăsiți proprietatea. Domnișoară, schimbați imediat codurile și nu semnați nimic fără verificare.

— Nu vreau doar recomandări, am spus. Vreau ca fiecare persoană să-mi confirme în scris că a intrat fără acord și că nu va reveni.

Unchiul Martei a semnat primul. Apoi soția lui. Ceilalți veri au făcut același lucru, rușinați și tăcuți.

Karla a rămas ultima.

— Daniela, îmi pare rău. Nu încerc să mă scuz. Am luat copia semnăturii tale și am făcut ceva ce nu trebuia să fac.

— Scrie exact ce ai făcut.

Karla a înclinat capul și a semnat declarația.

Rodrigo nu s-a mișcat.

— Dacă semnez, îmi distrugi viața.

— Tu ai pus viața mea în mâinile unui cumpărător necunoscut.

— Te iubesc.

Am privit chipul lui obosit, omul care îmi ceruse ani întregi să-i justific minciunile în fața familiei. În buzunar aveam cheia de alamă a mamei, pe care încă nu o folosisem.

— Dragostea nu are nevoie de o semnătură furată, Rodrigo.

El a semnat.

După aceea, Elena m-a dus în spatele atelierului, la un dulap îngust ascuns sub o pânză. Cheia de alamă a deschis o cutie de lemn.

Înăuntru era un contract vechi, prin care mama îi împrumutase lui Rodrigo bani, dar și o pagină pe care nu o văzusem niciodată.

„Dacă Daniela ajunge să vândă casa din cauza presiunilor lui Rodrigo, toate bunurile din atelier trec în administrarea ei, iar datoria lui către mine devine exigibilă imediat.”

Sub rânduri se afla semnătura mamei și data cu trei zile înainte de moartea ei.

Rodrigo a citit pagina peste umărul meu.

— Nu poate fi valabilă.

— Este autentificată, a spus Elena. Mama ta a dus-o la notar în aceeași zi.

Banu a scos telefonul.

— Îl sun pe cumpărător și îi spun că documentele au fost retrase.

— Nu, am spus. Îl voi suna eu.

Am format numărul din mesaj.

Un bărbat a răspuns după primul ton.

— Domnișoară Daniela, îmi pare rău că ați aflat în felul acesta.

— Ați știut că soțul meu nu are dreptul să vândă casa?

— Am bănuit. De aceea nu am predat banii direct lui. Suma este într-un cont de garanție. Va fi eliberată doar cu acordul dumneavoastră.

Am închis ochii o clipă.

Rodrigo a șoptit:

— Poți salva totul. Semnează și cumpărătorul îmi dă banii. Îți jur că îți restitui fiecare leu.

— Nu vreau să-ți salvez afacerea.

— Atunci mă vor distruge.

— Nu te distrug eu. Eu doar nu mai acopăr minciuna.

A urmat o pauză.

Apoi Marta s-a apropiat de fiul ei și i-a întins geanta pe care o lăsase în hol.

— Pleci cu mine.

Rodrigo a râs amar.

— Tu de partea ei ești?

— Nu sunt de partea nimănui care fură de la o femeie după ce mama ei a murit.

Pentru prima dată, nu l-a mai apărat.

Rodrigo și-a luat geanta și a ieșit din atelier. Nu l-am urmat.

Karla a rămas lângă mine.

— Ce vei face cu casa?

M-am uitat la registrul mamei, la urmele de noroi de pe pantofii lor și la cheia de alamă care încă îmi apăsa palma.

— O voi transforma într-un loc unde nimeni nu intră fără să fie invitat.

Elena a zâmbit trist.

— Mama ta ar fi spus că e prea puțin.

— Atunci voi începe cu atelierul.

În aceeași seară, m-am întors în casă. Pe masă mai rămăsese o singură cutie de bere, strivită lângă ghiveciul plin de capace. Am luat-o și am aruncat-o.

Apoi am deschis registrul la ultima pagină.

Sub însemnarea mamei, cu un creion pe care nu îl observasem înainte, era o propoziție scurtă:

„Când toți vorbesc în numele familiei, întreabă cine plătește prețul.”

Am închis registrul.

În buzunar, cheia de alamă a atins telefonul, iar aplicația de securitate a afișat din nou imaginile din hol: Rodrigo intrând cu dosarul fals, cu patru săptămâni înainte să-mi ceară să-i spun că am încredere în el.

Am șters codul lui.

Pe ecran a apărut un singur mesaj nou, de la Elena:

„Am găsit și cutia cu actele tatălui tău. Cred că trebuie să vezi ce scrie pe spatele fotografiei.”

Am rămas cu degetul deasupra mesajului, în timp ce cheia mamei se legăna deasupra registrului ca un mic clopot de alamă.

— Spune-mi tot, Elena, am murmurat. De data aceasta nu mai ascundem nimic.