PARTEA 4 — Am fost obligată să mă îndepărtez de pacientul declarat mort, dar când a deschis ochii, medicul a pălit

PARTEA 4

…Tomas a stins lumina și mi-a făcut semn să nu respir atât de tare.

Clanța s-a mișcat din nou.

Luca și-a smuls branula din mână.

— Nu poți merge, i-am șoptit.

— Pot să stau în picioare suficient cât să mint pe cineva.

— Tocmai ai fost declarat mort.

— Atunci am un avantaj.

Ușa s-a deschis.

Un infirmier a intrat împingând un suport gol pentru perfuzii. Pe ecuson scria numele unui om pe care nu-l văzusem niciodată, dar mersul lui îl trăda. Ținea mâna sub halat.

Tomas a tras căruciorul de medicamente peste prag. Bărbatul s-a întors, iar Claire a aruncat înspre el recipientul metalic cu instrumente.

Zgomotul a fost asurzitor.

Luca a apucat să apese butonul de alarmă, iar eu am împins patul în lateral. Infirmierul s-a izbit de perete. Din halat i-a căzut un pistol mic.

Tomas l-a lovit peste încheietură și arma a alunecat sub dulap.

— Cine te-a trimis? a întrebat el.

Bărbatul a râs printre dinți.

— Ați întârziat. Matteo pleacă deja.

Claire a îngenuncheat și a ridicat pistolul cu două degete.

— Unde este Sofia?

— În depozitul șapte.

— Vie?

— Deocamdată.

Am simțit cum mi se răcește pielea.

Sofia era sora mea. Nu știusem niciodată că există. Mama îmi ascunsese nu doar moartea ei, ci și faptul că, înainte să mă nasc, avusese o primă fiică. Sofia fusese luată de Antonio când Claire încercase să fugă. Ani întregi, mama crezuse că fata murise în accidentul de pe șosea.

Matteo o găsise în viață.

Sau așa ne făcuse să credem.

Am luat suportul de memorie din buzunarul lui Tomas.

— Mergem la port.

— Nu, a spus Luca.

— Tu ai fost împușcat din cauza lui.

— Tocmai de aceea nu vreau să intri acolo.

— Mama mea a ascuns șase ani de adevăr ca să mă țină în afara acestei povești. Acum sunt deja în mijlocul ei.

Claire m-a privit.

— Elena, dacă te vede Matteo, va încerca să te folosească.

— Știu.

— Și dacă Vane este cu el?

— Atunci îi voi da exact ceea ce caută.

Luca a înțeles primul.

— Semnătura.

Am zâmbit fără bucurie.

— Nu semnătura ta. A mea.

La ora 12:19, am ieșit din spital prin tunelul pentru aprovizionare. Tomas conducea o dubă de serviciu, Claire stătea lângă mine, iar Luca era întins în spate, cu o mână apăsată peste pansament.

— Dacă te prinde Matteo, nu negocia cu el, mi-a spus Luca.

— Tu ai negociat?

— Eu am crezut că îl pot convinge să-și amintească cine era.

— Și?

— Mi-a demonstrat că știa foarte bine cine este.

Depozitul șapte se ridica la marginea portului, între containere ruginite și macarale nemișcate. Era ora 12:37 când Tomas a oprit la treizeci de metri de ușa principală.

Un bec galben pâlpâia deasupra intrării.

— Intrăm prin spate, a spus Tomas.

— Nu, am răspuns.

Am arătat spre camera de supraveghere. Era îndreptată spre noi.

— Vor să ne vadă.

Am coborât singură.

Tomas m-a prins de braț.

— Dacă nu ieși în cinci minute, intru.

— Intră după trei.

— De ce după trei?

— Pentru că voi avea nevoie de două minute să-i fac să creadă că au câștigat.

În interior mirosea a ulei, praf și lemn ud. Sofia era legată de un scaun, cu o tăietură pe obraz. Avea părul negru și ochii mamei.

Lângă ea stătea Matteo.

Nu semăna doar cu Luca. Avea aceeași linie a maxilarului, aceeași privire cenușie, dar în el nu exista nici urmă de ezitare.

Antonio Vescari stătea la o masă, în spatele unor dosare. Era mai bătrân decât în fotografia din casa lui Luca, dar viu. Foarte viu.

Doctorul Vane ținea o seringă în mână.

— Elena Marlowe, a spus Matteo. Fata care a stricat planul.

— Mi-ai trimis fotografia.

— Trebuia să te aduc aici.

— Ai fi putut să-mi ceri să vin.

— Oamenii nu vin când le ceri frumos. Vin când înțeleg ce pot pierde.

Sofia și-a ridicat privirea.

— Nu-l asculta, Elena.

Matteo i-a apăsat țeava pistolului pe tâmplă.

— Sora ta are un talent remarcabil pentru curaj inutil.

— Ea este vie datorită lui Claire, am spus.

Antonio a tresărit.

— Claire ți-a spus tot?

— Nu. Tu ai făcut-o.

— Ce înseamnă asta?

Am scos suportul de memorie și l-am ținut între noi.

— Dacă ai vrut să dispari, de ce ai lăsat semnătura pe documentele de acum trei săptămâni?

Antonio a privit către Vane.

Vane a devenit livid.

— Ai spus că nimeni nu va verifica datele.

Matteo s-a întors încet spre el.

— Ce ai spus?

Vane și-a dat seama prea târziu că vorbise.

Antonio s-a ridicat.

— Malcom, taci.

— Tu mi-ai ordonat să închid dosarele, a izbucnit Vane. Tu mi-ai spus că băiatul va fi găsit mort și că nimeni nu va mai întreba de bani.

— Eu ți-am plătit.

— Mi-ai plătit ca să confirm un deces. Nu ca să mă trimiți să omor pe cineva în propriul spital.

Matteo a făcut un pas spre Vane.

— Ai încercat să-l omori pe Luca?

Vane a ridicat seringa.

— Eu am încercat să-mi salvez viața.

Tomas a intrat prin ușa laterală și l-a lovit cu umărul. Seringa a căzut. Claire a alergat către Sofia. Antonio a încercat să fugă printre lăzi, dar Luca a apărut în prag, alb la față, sprijinit de o bară de metal.

Matteo a îndreptat arma către el.

— Tu trebuia să rămâi pe masa aceea.

— Știu.

— Și tu, Claire, trebuia să fii moartă.

— Știu și asta, a răspuns mama.

Matteo a zâmbit.

— Atunci de ce vă încăpățânați să vă întoarceți?

Luca a făcut încă un pas.

— Pentru că ai confundat frica cu loialitatea.

— Nu-mi vorbi despre loialitate! Tata m-a ales pe mine!

Antonio s-a întors către el.

— Te-am ales pentru că erai ușor de controlat.

Cuvintele au căzut mai greu decât orice lovitură.

Matteo a clipit.

— Ce ai spus?

— Luca avea conștiință. Tu aveai nevoie de o explicație.

— M-ai folosit.

— Te-am crescut pentru asta.

Fața lui Matteo s-a golit de culoare. Pistolul i-a coborât câțiva centimetri.

Sofia a lovit cu piciorul în scaun, iar Tomas a profitat de clipă. S-a aruncat asupra lui Matteo. Arma a pocnit o singură dată și glonțul s-a înfipt în grinda de deasupra mea.

Am tras-o pe Sofia la pământ.

Claire s-a pus peste noi.

Luca l-a prins pe Matteo de haină, iar cei doi frați s-au prăbușit lângă o ladă cu ștampila companiei Vescari.

Antonio a ridicat dosarele și a fugit spre ieșire.

Nu după bani.

După registrul original.

Am înțeles atunci ce urmărea cu adevărat. Nu voia doar să păstreze compania. Voia să distrugă dovada că toate afacerile lui fuseseră construite pe identități furate și moșteniri falsificate.

Am apucat registrul înaintea lui.

— Lasă-l, a spus Antonio.

— Ai luat de la mine șase ani.

— Nu te-am cunoscut niciodată.

— Tocmai asta ai crezut.

Am rupt coperta din piele și am scos foile ascunse înăuntru. Erau certificate, transferuri și o listă de plăți către Vane. La final, exista o singură pagină cu numele meu.

Elena Marlowe.

Lângă numele meu era trecută o sumă și o dată.

Data la care mama trebuia să moară.

Claire a văzut pagina și a dus mâna la gură.

— Antonio, ai promis că nu te vei atinge de ea.

— Promisiunile sunt pentru oamenii care nu au putere.

Am fotografiat pagina cu telefonul și am trimis toate documentele către consiliul companiei, către spital și către trei jurnaliști ale căror adrese le găsisem pe suportul de memorie.

Antonio a înțeles.

— Ce ai făcut?

— Am făcut ca numele tău să ajungă în toate locurile în care ai încercat să-l ascunzi.

În depărtare s-au auzit sirene. Nu am așteptat să văd cine va intra primul. Tomas a dezlegat-o pe Sofia, Claire l-a ajutat pe Luca, iar Vane a rămas lângă seringa căzută, cu privirea lipită de mâinile lui.

Matteo nu s-a mai zbătut când oamenii de securitate ai portului au ajuns. Antonio a încercat să le spună că era proprietarul, dar nimeni nu i-a răspuns. Nu mai avea în mână niciun document care să-l facă stăpân.

La spital, în acea seară, consiliul l-a suspendat pe Vane, iar contractele companiei Vescari au fost înghețate. Banii furați aveau să fie recuperați, dar Luca pierdea controlul asupra imperiului familiei sale.

Când am intrat în salon, el stătea sprijinit de perne. Sofia dormea într-un scaun, cu mâna prinsă de a mamei mele.

— Ai salvat persoana greșită? m-a întrebat Luca.

Am privit către femeia pe care o jelisem șase ani și către sora despre care aflasem în aceeași zi.

— Nu, am spus. Am salvat omul care a ales să spună adevărul.

Luca a zâmbit slab.

— Atunci nu sunt eu.

— Încă poți alege.

A privit bandajul de pe piept, apoi fotografia paginii pe care o țineam în mână.

— Îți voi da partea mea din companie.

— Nu vreau compania ta.

— Atunci ce vrei?

Am pus registrul pe masă.

— Vreau ca numele Sofiei să fie trecut în actele familiei. Vreau ca mama să nu mai fie urmărită ca o femeie moartă. Și vreau ca banii recuperați să plătească tratamentul oamenilor pe care Vane i-a mințit.

Luca a închis ochii.

— Va trebui să pierd tot.

— Nu. Va trebui să încetezi să aperi ce nu ți-a aparținut niciodată.

Dimineața următoare, Luca a cerut să fie adusă în salon vechea ștampilă a companiei, cea cu ancora tăiată în două. A pus-o pe masa dintre noi și a împins-o către Sofia.

— Tu alegi ce se întâmplă cu numele nostru, i-a spus.

Sofia s-a uitat la ea mult timp.

Apoi a luat ștampila, a întors-o cu susul în jos și a apăsat-o pe prima pagină a noului registru.

Nu a ieșit o ancoră.

A ieșit doar o pată neagră, neregulată.

Sofia a privit-o și a spus:

— Atunci să începem fără semnul lor.