PARTEA 4 — În seara primei aniversări, soțul meu a recunoscut că mă mințise din liceu, iar bărbatul de la ușă l-a făcut să pălească

PARTEA 4

…înainte ca oricare dintre noi să poată rosti un cuvânt, lumina din bucătărie s-a stins.

Am auzit un pocnet în curte, apoi un zgomot scurt de metal lovit de piatră.

Alexei a apucat registrul.

— Dă-mi-l.

— Nu.

— Elena, omul acela nu glumește.

— Atunci de ce te-ar lăsa să ajungi la gară cu singura dovadă?

Întrebarea l-a oprit.

Petru a ridicat telefonul, folosind lumina slabă a ecranului ca pe o lanternă. Radu respira greu lângă bibliotecă. Nu mai părea bărbatul puternic din fotografia veche. Era doar un om bolnav, cu obrajii adânciți și vinovăția strânsă în jurul gâtului ca o funie.

— Fotografia a fost făcută din curte, am spus. Cineva este încă aici.

Alexei s-a dus spre geam, dar eu l-am prins de haină.

— Nu ieși.

— Dacă este cine cred eu, nu se va opri până nu are registrul.

— Cine este?

A ezitat.

— Sorina.

Petru a lăsat telefonul jos.

— Sora ta?

— Nu știe că sunt aici.

— Ba știe, am spus. Mesajul nu era pentru tine. Era pentru noi toți.

Un zgomot a venit dinspre garaj. Metalul ușii s-a zgâriat. Radu a închis ochii.

— Sorina era la volan în noaptea accidentului.

Alexei s-a întors atât de repede, încât a răsturnat scaunul.

— Ce ai spus?

— Nu eu am condus mașina. Sorina era acolo. Ea a luat volanul când mama ta s-a urcat să-l confrunte pe Radu. După impact, ea a fugit. Eu am plătit medicul și am ascuns totul.

Alexei a pălit.

— Mi-ai spus că tata a făcut totul.

— Știam că nu mă vei asculta dacă îți spun adevărul. Aveai nevoie de un vinovat.

— M-ai lăsat să-mi distrug viața pentru răzbunarea ta.

Radu a făcut un pas spre el și aproape a căzut. M-am repezit să-l sprijin, iar bastonul lui a lovit podeaua.

— Nu te apropia, am spus.

— Elena, eu am încercat să repar…

— Ai încercat să ascunzi.

Afara, o piatră a spart fereastra mică a garajului. Petru a tresărit. Alexei a dus mâna la buzunar, dar nu a scos arma pe care o ascunsese acolo. A scos doar telefonul.

— O sun pe Sorina.

— Nu.

— Dacă ea crede că am registrul, va veni după noi.

— Exact asta vreau.

Am luat foaia semnată de Radu și am pus-o lângă registru.

— Bunica nu a ascuns aceste lucruri ca să le folosim pentru răzbunare. Le-a păstrat ca să împiedice familia mea să distrugă și alte vieți. Dacă Sorina vine, o facem să vorbească în fața tuturor.

Alexei m-a privit.

— În fața cui?

— În fața oamenilor cărora le-a mințit viețile. A muncitorilor din depozit, a medicului plătit, a notarului și a familiilor care au pierdut banii. Petru încă are adresa lor.

— Nu poți chema un oraș întreg într-o casă.

— Nu trebuie. Trebuie doar să le trimiți documentele.

A scos telefonul și a rămas cu degetul deasupra ecranului.

— Dacă trimit registrul, îmi distrug sora.

— Ea ți-a distrus mama.

Alexei a închis ochii. Apoi a fotografiat fiecare pagină și a trimis imaginile către Petru.

— Gata.

În aceeași clipă, luminile s-au aprins. Sorina stătea în pragul bucătăriei. Avea părul ud, o haină roșie și o tăietură pe obraz. În mâna ei ținea un pistol mic, îndreptat spre registru.

— Ai fost mereu mai slab decât credeam, Alexei.

— Tu ai trimis mesajul?

— Eu am trimis toate mesajele.

Petru s-a pus în fața mea.

— Sorina, lasă arma jos.

— Nu mă mai ascultă nimeni. Niciodată nu m-a ascultat nimeni.

Radu a ridicat capul.

— Pentru că te-am protejat, nu pentru că ai fost nevinovată.

— Ai jurat că nu vei spune.

— Am jurat prea multe.

Sorina a făcut un pas. Mâna îi tremura, dar arma rămânea îndreptată spre noi.

— Alexei, ai fost unealta perfectă. Elena te-a iubit, iar tu ai transformat iubirea ei într-o pedeapsă. Ai fi putut să pleci cu banii și cu registrul. Dar ai început să te crezi soțul ei.

Alexei a coborât privirea.

— Am fost soțul ei.

— Nu. Ai fost un băiat speriat care voia să-și răzbune mama.

Cuvintele ei au intrat între noi ca un cuțit.

Am simțit inelul de chihlimbar pe deget. L-am scos și l-am așezat peste registru.

— Sorina, dacă tragi, documentele ajung la toți cei care trebuie să le vadă. Nu mai poți opri nimic.

— Blufezi.

Petru i-a arătat telefonul.

— Nu. Primele copii au plecat deja.

Pe chipul ei a apărut aceeași expresie pe care o văzusem la Alexei când intrase în casă: frică, dar fără mască.

— Unde ai trimis foile? a întrebat ea.

— La oameni care au fost cumpărați, mințiți și lăsați fără despăgubiri. Oamenii pe care familia ta i-a considerat prea săraci ca să riposteze.

Sorina a făcut încă un pas.

— Tu nu înțelegi ce se va întâmpla.

— Înțeleg foarte bine. Toți veți pierde lucrurile pentru care ați mințit.

Radu a privit spre mine.

— Casa și terenul nu sunt singurele lucruri pe care ți le-a lăsat bunica. În seiful ei există un fond pentru victime. Am încercat să-l golesc, dar testamentul cerea semnătura ta.

M-am întors spre el.

— De aceea ai vrut să mă faci să semnez procura.

— Da.

— Nu pentru Alexei. Pentru tine.

— Pentru mine, pentru Sorina, pentru toți cei care ar fi ajuns la închisoare. Am vrut să fug cu banii înainte să mă găsească boala.

Alexei l-a privit cu dezgust.

— Ai folosit-o și pe ea.

— Am folosit pe toată lumea.

Radu s-a așezat pe podea, lângă masa răsturnată. Respirația îi devenise şuierătoare.

Sorina și-a îndreptat arma spre el.

— Spune-le că eu nu am vrut să o lovesc.

— Ai băut și ai luat volanul.

— Spune-le că mama a sărit în fața mașinii.

— A încercat să te oprească.

Sorina a început să plângă, însă nu a lăsat arma jos.

— Am avut șaptesprezece ani.

— Iar eu am avut treizeci și cinci când am ales să te ascund, a răspuns Radu. Nu mai folosi vârsta ca să îngropi o viață.

Alexei s-a apropiat încet de sora lui.

— Sorina, uită-te la mine.

— Nu veni.

— Nu vreau să te atac. Vreau să-ți spun că registrul nu mai poate fi șters.

— Atunci de ce nu mă urăști?

— Te urăsc pentru ce ai făcut. Dar nu mai vreau să-mi petrec restul vieții trăind în jurul urii tale.

Sorina a clipit. Arma i-a coborât câțiva centimetri.

În acel moment, Petru a înaintat și i-a smuls-o din mână. Nu brutal. Doar suficient cât să rupă încordarea care ne ținuse pe toți nemișcați.

Sorina s-a prăbușit pe scaun și și-a acoperit fața.

Alexei a rămas în picioare, între ea și mine.

— Elena, procura este în dosarul negru. Rupe-o.

— Nu încă.

— De ce?

— Pentru că vreau să o semnezi tu.

— Ce?

— Un act prin care renunți la orice pretenție asupra casei și terenului și recunoști că ai încercat să mă manipulezi ca să le vinzi. Îl voi păstra împreună cu registrul.

A râs amar.

— Vrei să-mi iei totul.

— Nu. Vreau să nu mai poți lua nimic de la nimeni.

A semnat. Mâna îi tremura atât de tare, încât cerneala a făcut o pată pe colțul foii.

Apoi și-a scos verigheta.

— Nu-ți cer iertare în seara asta. Ar fi încă o formă de egoism.

— Ai dreptate.

— Dar îți spun adevărul: în anii aceștia, au existat zile în care te-am iubit. Tocmai de aceea m-am urât mai mult.

Am privit inelul de chihlimbar de pe masă.

— Iubirea nu șterge planul cu care ai venit.

— Știu.

— Și nici planul nu șterge tot ce a fost real.

A ridicat ochii spre mine. Pentru câteva secunde, părea din nou băiatul de pe leagănul bunicii, nu bărbatul care își construise căsnicia ca pe o capcană.

— Ce vei face?

— Voi da casa fondului bunicii. Banii vor ajunge la familiile pe care tatăl meu le-a păgubit. Arhiva va merge la notar. Iar registrul va rămâne acolo unde nu mai poate fi ascuns.

Radu a încercat să se ridice.

— Iar eu?

— Vei spune totul, cu numele tău și cu semnătura ta. Nu pentru că te iert, ci pentru că victimele merită să audă adevărul de la omul care le-a furat.

El a încuviințat, cu fruntea plecată.

Sorina a fost dusă la clinica din oraș de Petru și de medicul pe care îl sunasem înainte ca ea să intre în casă. Nu am întrebat ce avea să i se întâmple. Unele consecințe nu trebuie să fie hotărâte de mine.

Alexei a rămas în hol până dimineața.

Nu a cerut să doarmă în casă.

Înainte să plece, a lăsat verigheta lângă fotografia veche cu mama lui. Apoi a pus fotografia peste pagina semnată de Radu, ca și cum ar fi înțeles abia atunci că răzbunarea lui nu o adusese pe nimeni înapoi.

Eu am luat inelul de chihlimbar și l-am pus în cutia cu actele bunicii. Nu ca amintire. Ca dovadă a felului în care un vis frumos poate fi folosit împotriva celui care îl poartă.

Când soarele a ajuns pe podea, Petru a venit cu o ultimă scrisoare. Era de la bunica mea, ascunsă în spatele etichetei metalice a cheii.

„Elena, dacă ai ajuns să citești asta, înseamnă că ai fost obligată să alegi între sânge și adevăr. Alege-i pe cei care nu au avut puterea să se apere.”

Am împăturit scrisoarea și am dus registrul la masa unde fusese tortul aniversar.

La prânz, oamenii au început să sosească: foști muncitori, văduve, copii ai celor păgubiți. Fiecare ținea în mâini câte o copie a paginilor trimise de Petru. Nimeni nu a venit pentru spectacol. Au venit pentru numele lor.

Alexei s-a întors înainte de plecare.

S-a oprit în fața mesei.

— Pot să citesc și eu?

Am împins registrul spre el.

— Citește cu voce tare.

A deschis la prima pagină. Mâinile îi tremurau, dar a început să rostească numele celor pe care familia lui îi redusese la sume și semnături.

La al treizeci și doilea nume, o femeie bătrână din primul rând a început să plângă.

Alexei a continuat.

Iar când a ajuns la numele mamei sale, a ridicat privirea spre mine.

— Elena, aici începe totul.

Am așezat inelul de chihlimbar lângă pagina cu semnătura tatălui meu.

— Nu, Alexei. Aici se termină minciuna.

Și, pentru prima dată, registrul nu a mai fost o armă în mâna nimănui, ci vocea celor pe care toți ceilalți îi crezuseră tăcuți.