Sora mea mi-a mulțumit pentru vila de lux, iar după replica mea tata a scăpat stiloul din mână

— Îți mulțumesc pentru vila de un milion patru sute de mii de dolari, surioară!

Daria m-a îmbrățișat atât de strâns, încât cafeaua mi s-a vărsat pe degete. Era duminică dimineața, în sufrageria părinților mei, iar pe masă stătea o mapă cu emblema unei agenții imobiliare. Tata își netezea cravata albastru-închis, mama zâmbea cu o liniște care mă speria, iar sora mea purta deja un halat alb din mătase, de parcă vila îi aparținea.

— Pentru ce îmi mulțumești? am întrebat.

Daria a clipit, prefăcându-se surprinsă.

— Pentru casă, Irina. Tata a spus că actele se semnează mâine.

Mi-am întors privirea spre el. Degetele lui apăsau stiloul până i se albiseră încheieturile.

— Am rezolvat totul, a spus tata. Vila este perfectă pentru Daria. Are piscină, livadă și o aripă separată pentru oaspeți.

— Și cât costă?

Mama a oftat, ca și cum întrebarea mea era o lipsă de educație.

— Un milion patru sute de mii. Din banii bunicului tău, evident.

În aer se simțea miros de pâine prăjită și cafea arsă. M-am uitat la fotografia bunicului de pe bibliotecă. El fusese singurul om din familie care îmi spusese că banii nu cumpără respectul, dar pot cumpăra timp ca să-ți aperi demnitatea.

Moștenisem două milioane patru sute de mii de dolari cu doar trei săptămâni înainte. Nu apucasem nici măcar să le spun părinților ce intenționam să fac cu ei. Tata aflase de cont prin notar și, din acel moment, începuse să vorbească despre bani ca despre o proprietate comună.

— Nu am fost consultată, am spus.

Daria și-a lăsat mâna pe umărul meu.

— Suntem familie. Nu poți să fii atât de rece.

— Nu sunt rece. Încerc să înțeleg.

— Să înțelegi ce? a izbucnit mama. Că sora ta merită și ea o șansă? Tu ai un apartament, un serviciu bun și nu ai copii. Daria are nevoie de stabilitate.

Mi-am privit degetele pătate de cafea. În buzunarul hainei, telefonul vibra o singură dată. Era mesajul avocatei mele, Oana Marinescu: „Fondul a fost deschis. Transferul este confirmat.”

Îl citisem cu o seară înainte, într-o cameră de hotel, după ce tata îmi ceruse să-i trimit accesul la cont „doar pentru verificarea tranzacției”. Nu îi răspunsesem. Transferasem toți banii într-un fond administrat pentru mine, cu acces condiționat și cu o clauză clară: nimeni nu putea retrage vreun dolar fără prezența mea și aprobarea Oanei.

Am ridicat ochii.

— Vă rog să nu anulați nimic.

Tata a zâmbit mulțumit. Daria m-a strâns din nou în brațe.

— Știam că nu ne vei dezamăgi.

La prânz, am plecat înainte ca ei să-mi arate fotografiile vilei. La ora două, în biroul Oanei, am așezat pe masă cheia mică de alamă pe care bunicul mi-o lăsase împreună cu testamentul. Avea gravat pe ea un stejar.

Oana a deschis laptopul și a încruntat sprâncenele.

— Irina, cineva a trimis deja vânzătorului o confirmare semnată în numele tău.

— Cu ce drept?

— Cu dreptul pe care crede că îl are.

A scos dintr-un sertar o mapă subțire. Pe prima pagină se vedea o semnătură care semăna cu a mea, dar bucla literei I era prea lungă.

Oana și-a apropiat mâna de document.

— Înainte să-ți explic, trebuie să vezi cine a depus actele și cine a garantat plata…

PARTEA 2

Oana și-a apropiat mâna de document, dar nu l-a atins. În biroul ei, luni, la ora opt și douăzeci de minute, aerul condiționat bâzâia deasupra noastră, iar cheia cu stejar gravat se rostogolea încet pe masă.

— Uită-te la colțul din dreapta, mi-a spus ea.

Acolo apărea numele unei firme pe care nu o recunoșteam: Casa Nordului. Garantul financiar era însă „M. Stoica Consultanță”, compania tatălui meu.

— Tata a depus actele?

— Nu direct. A folosit un intermediar. Dar semnătura a fost certificată de un notar care lucrează de ani întregi pentru el.

Mi s-a strâns stomacul.

— Și banii?

— Nu au plecat din fond. Din fericire.

Oana a întors pagina. În locul unei confirmări bancare era o scrisoare prin care eu aș fi autorizat folosirea moștenirii pentru cumpărarea vilei. Pe hârtie, cerneala era neagră. Semnătura, aproape perfectă. Doar că lângă ea exista o pată maronie, ca o urmă de deget.

— Asta nu este semnătura mea, am spus.

— Știu. Dar trebuie să demonstrăm.

La zece dimineața, am mers la biroul firmei Casa Nordului. Clădirea mirosea a marmură lustruită și parfum scump. Agentul, un bărbat cu ochelari rotunzi, ne-a întâmpinat ținând un dosar la piept.

— Domnișoara Stoica? Ați venit să confirmați tranzacția?

— Am venit să o opresc.

Ochelarii i s-au coborât pe nas.

— Documentele dumneavoastră spun altceva.

— Documentele mele sunt falsificate.

— Tatăl dumneavoastră ne-a asigurat că totul este în regulă.

Oana a făcut un pas înainte.

— Atunci păstrați toate copiile. Vor fi necesare.

Agentul a înghițit în sec, iar degetele lui au început să lovească ritmic coperta dosarului. În mine se ridica o furie rece, însă nu voiam să o arăt. Tata se bazase întotdeauna pe faptul că mă va face să țip, apoi mă va numi instabilă.

La prânz, telefonul meu a sunat. Era mama.

— De ce te porți așa? a întrebat ea fără salut.

— Pentru că ați încercat să cumpărați o vilă cu bani care nu vă aparțin.

— Tata ta a investit în tine toată viața.

— Asta nu îi dă dreptul să-mi imite semnătura.

La celălalt capăt s-a auzit o ușă trântită.

— Nu folosi cuvinte atât de urâte despre tatăl tău!

— Atunci cere-i să vină și să-mi explice.

— Vine chiar acum.

La ora două și unsprezece minute, ușa biroului Oanei s-a izbit de perete. Tata a intrat cu obrazul roșu, urmat de mama și Daria. Purta aceeași cravată ca în ziua precedentă, dar nodul era desfăcut, iar pe tâmplă îi pulsa o venă.

— Ce crezi că faci? a strigat.

— Îmi protejez banii.

— Ai distrus o tranzacție semnată!

— Nu am semnat-o.

Daria s-a apropiat de mine.

— Tu chiar vrei să-mi iei casa?

— Nu ți-am dat-o niciodată.

Tata a pus palma pe biroul Oanei. Lemnul a trosnit.

— Oana, ești avocata fiicei mele, nu dușmanul familiei.

— Sunt avocata ei și am obligația să-i apăr interesele.

El s-a întors spre mine.

— Dacă oprești cumpărarea, vei regreta.

— Este o amenințare?

Pentru o clipă, ochii lui au fugit spre mapa de pe masă. Apoi a zâmbit strâmb.

— Nu. Este un avertisment.

Când au plecat, Oana a așteptat până când pașii lor s-au pierdut pe coridor. A tras un alt dosar de sub birou.

— Mai există ceva, Irina. Și, dacă am dreptate, semnătura falsă este cea mai mică problemă…

PARTEA 3

Oana a deschis dosarul la ora trei și zece minute, cu jaluzelele coborâte peste ferestrele biroului. Lumina tăiată în dungi se așeza pe hârtii, iar pe covor se vedea o urmă de noroi lăsată de pantofii tatălui meu.

— Bunicul tău a lăsat o instrucțiune suplimentară, mi-a spus ea.

— De ce nu mi-ai spus până acum?

— Pentru că documentul trebuia verificat de un martor.

A scos o pagină îngălbenită, prinsă cu o agrafă ruginită. Era o declarație semnată de contabilul bunicului, Petru Iancu. În ea se preciza că moștenirea putea fi folosită doar de mine și că orice încercare de transfer făcută de tatăl meu trebuia raportată administratorului fondului.

Sub declarație, Petru scrisese o frază: „Mircea Stoica știe de această clauză și a cerut să fie înlăturată.”

Am simțit că scaunul se înclină sub mine.

— Tata știa?

— Știa. Iar Petru este în sala de așteptare.

Bărbatul a intrat sprijinindu-se într-un baston subțire. Purta o vestă de lână cu un nasture lipsă și ținea între degete o batistă împăturită. S-a uitat la mine mult timp.

— Îmi pare rău că am întârziat, a spus el.

— De ce ai tăcut?

— Pentru că tatăl tău mi-a cumpărat tăcerea cu o slujbă și apoi mi-a amintit că nepotul meu lucra în firma lui.

Oana i-a împins un formular.

— Sunteți pregătit să confirmați declarația?

Petru a semnat fără să clipească.

— Am văzut când Mircea a cerut notarului să copieze semnătura Irinei. Nu a spus că vrea banii pentru Daria. A spus că vila îl va ajuta să acopere o gaură.

— Ce gaură? am întrebat.

Petru a scos din buzunar un carnețel uzat.

— Aproape șase sute de mii de dolari. Pierduți în investiții făcute printr-o firmă înregistrată pe numele mamei tale. Vila urma să fie cumpărată, renovată și vândută. Daria era doar povestea care să te facă să cedezi.

În acel moment, ușa s-a deschis. Tata stătea pe prag. Nu știam de cât timp ascultase.

— Minte, a spus el.

Petru s-a întors spre el.

— Atunci explică transferurile către firma din Belize.

Fața tatei s-a golit de culoare.

Mama și Daria au apărut în spatele lui. Daria ținea în mână broșura vilei, mototolită la colț.

— Ce firmă? a întrebat mama.

— Nu e treaba ta, a răspuns tata.

— Ai folosit numele meu? vocea ei s-a frânt.

Tata s-a repezit spre dosar, dar Oana l-a închis înainte să-l atingă.

— Documentele vor fi depuse la administratorul fondului și la autoritățile fiscale.

— Nu face asta, Irina, a spus mama, venind spre mine. Familia nu se distruge pentru niște hârtii.

M-am ridicat.

— Familia s-a distrus când mi-ați falsificat semnătura.

Tata a lovit cu pumnul în perete. Daria a tresărit, iar Petru și-a strâns bastonul.

Atunci telefonul Oanei a vibrat. A citit mesajul, apoi s-a uitat la mine.

— Irina, administratorul fondului a descoperit o a doua cerere de retragere. Nu a fost trimisă de tatăl tău.

— Atunci de cine?

Oana a ridicat ochii spre Daria, care își ținea broșura lipită de piept.

— De cineva care are acces la certificatul tău de naștere și la parola pe care ai folosit-o în copilărie…

S-ar putea să-ți placă și aceste povești:

PARTEA 4 — Soțul meu m-a trimis să-mi fac bagajul înaintea galei, dar când a văzut cine mă aștepta în bibliotecă, a încremenit Soțul meu m-a chemat pe puntea din spate după miezul nopții, iar când am refuzat, zâmbetul lui a dispărut PARTEA 4 — Am găsit un dosar ascuns sub pat după ce soțul meu mi-a tăiat pijamaua, iar când a văzut laptopul, a încetat să zâmbească Soțul meu a cerut divorțul la masa unde ascundeam o veste uriașă, iar zâmbetul surorii lui a dispărut brusc PARTEA 4 — Soțul meu a cerut divorțul la masa unde ascundeam o veste uriașă, iar zâmbetul surorii lui a dispărut brusc M-am întors de la ecografia fiicei noastre și l-am găsit pe soțul meu îmbrăcându-și pantalonii, în timp ce cea mai bună prietenă a mea se ascundea în spatele hainelor de gravidă