M-am întors acasă și i-am găsit măsurând camera fiicei mele, dar când am întrebat pentru cine este, soțul a încremenit

Când am intrat în apartament, soacra mea ținea ruleta întinsă peste patul fiicei mele, iar cumnatul meu îi spunea unde urma să fie pătuțul.

— Artem, ține-o drept. Iar se înclină.

Vocea Ninei Pavlovna venea din camera Dașei. În hol erau trei perechi de pantofi pe care nu-i recunoșteam, așezate cuminți lângă perete, ca și cum oamenii aceia locuiau deja acolo.

Am lăsat cutia cu prăjitură pe dulap și am intrat fără să spun nimic.

Dașa nu mai dormea în camera aceea de aproape doi ani. Era la Kazan, unde urma un curs de arhitectură și lucra seara la o cafenea. Totuși, pereții păstrau urmele vieții ei: afișul decolorat cu munți, câteva autocolante pe birou și o cutie de metal în care își ținea schițele.

Artem măsura distanța dintre calorifer și fereastră. Nina apăsa capătul ruletei cu degetul. Pe patul Dașei stătea Cristina, soția lui Artem, cu palmele așezate peste burta rotundă.

— Un metru douăzeci intră, spuse Artem. Pătuțul aici. Dulapul pe peretele lung.

Ruleta se strânse cu un clic ascuțit.

— Bună seara, am spus.

Toți s-au întors în același timp.

— Irina! exclamă Nina, zâmbind larg. Te așteptam. Felicitări pentru promovare, draga mea!

— Mulțumesc. Ce faceți în camera Dașei?

— Ne uităm, răspunse Artem.

Până atunci, ziua mea fusese frumoasă. Directorul clinicii mă chemase dimineață în biroul lui și îmi spusese că, după trei ani în care fusesem doar contabil-șef interimar, postul era în sfârșit al meu. Primeam și o mărire care ne-ar fi ajutat să terminăm renovarea de la casa de la țară.

Pe drum cumpărasem prăjitura preferată a lui Sergiu. Am văzut mașina lui Artem blocând ieșirea vecinei și am simțit primul nod în stomac. Era aceeași mașină pentru care eu plătisem, în urmă cu doi ani, patru sute douăsprezece mii de lei, după ce el își pierduse slujba.

Atunci nu cerusem nimic în schimb.

În bucătărie, Sergiu a ieșit cu un ibric în mână, desculț și mulțumit.

— Ai ajuns! Mama a adus plăcintă.

— Văd.

— Nu sta în ușă, Irina. Așază-te.

Era apartamentul meu, dar îmi spusese să nu stau în ușă ca unui musafir.

Pe masă erau farfurii scoase din dulapul de sus, șervețelele mele și prăjitura pe care o adusesem eu. Cristina a primit ceai fără zahăr, iar Artem și-a umplut farfuria.

— Pentru Irina, spuse Sergiu, ridicând cana. Contabil-șef. În sfârșit!

— Mereu a fost muncitoare, spuse Nina. Doar că e prea nervoasă.

Am lăsat cana jos.

— De ce măsurați camera?

Nina își potrivi bluza la gât.

— Cristina naște în octombrie. Apartamentul lor e mic, chiria crește, iar copilul nu poate dormi într-o cameră cu aragazul lângă pat.

— Și?

— Vor sta aici o vreme, interveni Sergiu.

— Aici unde?

Artem se foi pe scaun.

— În camera Dașei. Doar până ne punem pe picioare. Un an, poate mai puțin.

— Lucrurile ei?

— Le punem pe balcon, spuse Nina. Cu grijă.

Am privit spre soțul meu.

— Tu ai fost de acord?

Sergiu a fixat o firimitură de pâine.

— Nu face scandal dintr-o soluție temporară.

— Scandal? În camera fiicei noastre tocmai ați proiectat o creșă.

Cristina a vorbit încet:

— Eu sunt liniștită, Irina. Nu deranjez pe nimeni.

M-am simțit pentru o clipă crudă, de parcă refuzam adăpost unei femei însărcinate. Apoi mi-am amintit că nimeni nu mă întrebase dacă sunt de acord.

Nina a venit după mine pe hol când am mers să pun prăjitura la frigider.

— Nu te încrâncena, Irina. Suntem familie.

— Familia nu intră cu ruleta fără să întrebe.

— Familia întreabă când știe că va primi un refuz.

Telefonul ei a sunat exact atunci. Nina l-a ridicat, dar probabil apăsase greșit. Vocea ei a fost înregistrată și trimisă în telefonul meu.

M-am dus în baie și am ascultat.

„Artem, să nu începi direct cu camera. Mai întâi o felicităm, o lăsăm să se înmoaie. După aceea o împingi pe Cristina în față. De ea nu se va lua. Și să nu pomenești de Dașa, acolo e punctul ei slab. Sergiu are și el dreptul lui, doar nu va scoate nevasta din propria casă.”

Am ascultat mesajul de două ori.

Apoi am ieșit.

Nina își încălța sandalele. Când m-a văzut cu telefonul în mână, zâmbetul i-a dispărut.

— Mi-ai trimis mesajul greșit, am spus.

— Și ce dacă?

— Ați repetat totul înainte să veniți.

— Te cunosc, Irina. Cu tine trebuie să pregătești terenul.

Artem a apărut în spatele ei.

— Noi doar am întrebat.

Am scos din sertarul de lângă oglindă cheia mică a camerei Dașei.

— Atunci răspunsul meu este nu.

Sergiu a făcut un pas înainte.

— Nu poți decide singură. Apartamentul este și al meu.

În acel moment, din geanta mea a căzut o mapă subțire, legată cu o panglică roșie. O adusesem de la notar cu o oră înainte, fără să spun nimănui.

Sergiu a văzut-o și a devenit palid.

— Ce este aceea? întrebă Nina.

Am ridicat mapa de pe podea, iar Sergiu mi-a prins încheietura.

— Irina, nu aici.

— Ba chiar aici.

Am întins mâna spre primul document, dar înainte să-l deschidă cineva, soneria a început să sune, iar pe hol s-au auzit pași grăbiți…

PARTEA 2

Soneria a sunat din nou, de data aceasta atât de insistent, încât Cristina și-a dus mâna la piept.

— Cine mai este? întrebă Artem.

Am deschis ușa.

În prag stătea Dașa, cu un rucsac mare pe umăr, părul prins neglijent și o cutie de carton lipită cu bandă adezivă. Avea fața obosită după drumul cu trenul, dar privirea limpede.

— Mamă, de ce mi-am văzut camera ocupată de la capătul holului?

Nimeni nu a răspuns.

Dașa a intrat, a lăsat cutia jos și a privit ruleta de pe podea.

— Ați măsurat și biroul?

Artem a încercat să râdă.

— Doar ne gândeam cum să așezăm lucrurile.

— Lucrurile cui?

— Dașa, nu începe, spuse Sergiu.

Fiica mea s-a uitat la el.

— Eu am ajuns acasă și tot eu nu am voie să încep?

În cutie se auzea ceva lovindu-se de carton. Dașa a ridicat-o și a dus-o în camera ei. Pe peretele de lângă pat era încă o dungă albă lăsată de un dulap mutat cu ani în urmă.

— Mamă, de ce sunt hainele Cristinei pe scaunul meu?

Cristina s-a ridicat repede.

— Îmi pare rău. Nu eu am decis.

— Nu te acuz, i-a răspuns Dașa. Întreb cine a decis.

Nina a intrat după noi, ținându-și poșeta la piept.

— Nu dramatizați. Cristina este însărcinată. Voi aveți spațiu.

— Eu nu locuiesc aici, spuse Dașa, dar camera este încă a mea.

— Camera nu este a nimănui, izbucni Sergiu. Este a familiei.

Dașa a privit spre mine. Nu m-am mișcat. Simțeam mapa sub braț, grea ca o piatră.

— Atunci de ce mi-ai cerut, acum două luni, să semnez ceva prin care renunțam la dreptul de folosință? întrebă ea.

Sergiu a înghețat.

— Ce ai semnat?

— Nu am semnat. Am trimis actele mamei.

Nina s-a întors spre Sergiu.

— Ce acte?

— Nu e treaba ta, mamă.

— Cum să nu fie? Eu am venit să te ajut!

Am deschis mapa pe masa din sufragerie. Înăuntru era o copie legalizată a unui contract și o chitanță de plată. Nu voiam să le arăt încă, dar Dașa se întorsese și Sergiu nu mai putea ascunde nimic sub glume.

— Ieri am fost la notar, am spus. Aveam nevoie de o copie a actelor apartamentului pentru promovarea mea și pentru dosarul de renovare.

Sergiu a încercat să-mi smulgă mapa.

— Nu te grăbi să faci din asta o scenă.

— Tu ai făcut scena când ai adus ruleta în camera fiicei noastre.

Artem s-a ridicat.

— Ce contract?

— Nu-l privește pe Artem, răspunse Sergiu.

— Ba mă privește, spuse Artem. Dacă ne mutăm aici, trebuie să știm cine are dreptul să ne primească.

În vocea lui nu mai era siguranța de mai devreme.

La ora opt și jumătate, ne-am așezat cu toții în sufragerie. Aerul condiționat bâzâia, iar lângă canapea ruleta rămasă deschisă strălucea sub lampă.

Am pus copia pe masă.

— În contractul de vânzare din 2016, apartamentul a fost cumpărat cu banii mei. Sergiu a fost trecut coproprietar pentru că a insistat că așa este mai corect.

— Știu asta, spuse Nina. Și tocmai de aceea are și el o parte.

— A avut, am răspuns.

Sergiu a închis ochii o clipă.

Dașa s-a apropiat de masă.

— Mamă, spune tot.

Am inspirat greu.

— În urmă cu patru luni, Sergiu a semnat un acord prin care și-a cedat partea către Dașa, ca stingere a datoriei pe care o avea față de mine.

Artem a făcut un pas înapoi.

— Ce datorie?

— Cei patru sute douăsprezece mii pe care i-am plătit pentru mașina ta, spuse Dașa. Nu pentru mașina mea.

— Nu te băga, izbucni Artem.

— M-am băgat deja. Mama mi-a spus totul după ce a găsit actele în sertarul lui tata.

Sergiu s-a ridicat atât de repede, încât scaunul s-a izbit de perete.

— Era o înțelegere între mine și Irina.

— Nu, am spus. Era o promisiune. Tu ai numit-o datorie abia când banca a început să-ți trimită notificări.

Nina și-a strâns buzele.

— Sergiu, este adevărat?

El a privit când spre mine, când spre document.

— Am vrut să rezolv înainte să vă spun.

— Să rezolvi ce? întrebă Dașa. Să-mi iei camera și să o dai altcuiva, deși tu mi-ai transferat partea ta din apartament?

Cristina începu să plângă în tăcere.

— Eu nu știam, șopti ea.

— Nici eu nu știam că urma să fiu împinsă în față ca scut, adăugă ea.

Telefonul meu a vibrat. Era notarul care întocmise contractul. M-am ridicat și am mers pe balcon.

— Doamnă Ionescu, spuse el, am primit o solicitare urgentă de la o altă persoană privind apartamentul. Vă rog să veniți mâine dimineață cu actele originale. Este posibil să existe o problemă cu semnătura domnului Sergiu…

M-am uitat prin geam. Sergiu stătea cu mâna pe mapa mea, iar Nina îi șoptea ceva la ureche.

— Ce fel de problemă? am întrebat.

Notarul a tăcut o secundă.

— În registru apare o cerere depusă astăzi. Cineva încearcă să schimbe din nou proprietarul. Și cererea poartă numele fiicei dumneavoastră…

Am închis ochii.

Dașa era lângă mine.

— Mamă, nu am depus nimic.

Din sufragerie, Sergiu a strigat:

— Irina, să nu mergi mâine la notar!

Atunci am înțeles că problema nu era doar camera. Cineva se grăbise să mute întregul apartament înainte ca adevărul să ajungă în acte…

PARTEA 3

La opt fără un sfert dimineața, eu și Dașa stăteam în biroul notarului Ionescu. Pe masă se afla contractul original, cu ștampila neagră și semnătura lui Sergiu la final.

Notarul a răsfoit dosarul cu degete subțiri.

— Contractul de cesiune este valabil. Domnul Sergiu v-a transferat cota lui în contul datoriei. Fiica dumneavoastră a acceptat transferul ca beneficiar.

— Atunci cine a depus cererea de ieri? am întrebat.

El a scos o altă foaie.

— O cerere de revocare. Pretinde că semnătura fiicei dumneavoastră este falsă.

Dașa s-a ridicat.

— Eu nu am semnat revocarea.

Ușa s-a deschis și Sergiu a intrat cu Artem. Nina venea în spatele lor, sprijinindu-se de o umbrelă închisă, deși afară era soare.

— Ai venit totuși, spuse Sergiu.

— Nu puteai să-mi interzici, am răspuns.

Notarul a indicat scaunele.

— Toată lumea se așază. Aici nu se ridică tonul.

Sergiu a pus pe masă o foaie mototolită.

— Dașa a semnat că nu acceptă transferul. Am găsit declarația în lucrurile ei.

Dașa a luat foaia. Hârtia mirosea a fum de țigară și avea colțul îndoit.

— Aceasta nu este semnătura mea.

— Este, spuse Sergiu.

— Eu nu folosesc litera D așa.

— Ai semnat-o când erai supărată.

Notarul a apropiat documentul de lampă.

— Cerneala este recentă. Contractul original are data de acum patru luni, iar această declarație a fost imprimată ieri.

Artem a privit spre fratele lui.

— Sergiu, ce ai făcut?

— Am încercat să repar situația.

— Nu ai reparat nimic, am spus. Ai încercat să anulezi o datorie după ce ai făcut promisiuni altora.

Nina a lovit podeaua cu vârful umbrelei.

— Spune-le adevărul, Sergiu!

El s-a întors spre ea.

— Tu mi-ai spus că Irina va ceda dacă o aducem pe Cristina aici. Tu ai zis că trebuie să ocupăm camera înainte să se răzgândească.

Nina a albit la față.

— Eu am spus să discutați, nu să falsifici acte.

— Ai spus că, dacă Artem stă în apartament, nimeni nu-l mai poate scoate.

Artem s-a ridicat brusc.

— Tu ai promis că ne dai camera doar până la nașterea copilului!

— Și dacă deveneați chiriași, nimeni nu vă mai putea da afară ușor, răspunse Sergiu.

Cristina, care intrase în urma lor fără să o observăm, și-a dus mâna la gură.

— Chiriași? Tu ai spus că este un ajutor de familie.

Sergiu nu a răspuns.

Notarul a cerut actul original și a chemat-o pe secretara lui, doamna Pavel. Ea a venit cu un registru mare, legat în pânză verde.

— Domnule notar, vă amintiți cine a venit ieri cu cererea? întrebă ea.

— Nu eu am preluat-o, răspunse el.

— Eu am preluat-o. A venit domnul Artem. A spus că este mandatat de Dașa.

Artem a tresărit.

— Nu am folosit nicio procură.

Doamna Pavel a deschis registrul.

— Ați prezentat o copie după cartea ei de identitate și o procură. Dar procura avea o ștampilă de la cabinetul care nu mai funcționează de anul trecut.

Dașa a deschis rucsacul și a scos o altă mapă.

— Mama mi-a trimis luna trecută o copie a actelor. În aceeași zi i-am spus lui Artem că nu semnez nimic. Am mesajele.

Artem a privit spre podea.

— M-ai amenințat că pierd mașina.

— Mașina pe care am plătit-o eu, am spus.

— Aveam nevoie de ea pentru muncă!

— Iar acum voiai să-mi iei camera pentru că ai nevoie de ea pentru copil.

Cristina a început să plângă.

— Artem, spune-mi că nu ai făcut asta.

El și-a frecat palmele.

— Aveam datorii. Proprietarul ne-a anunțat că ne scoate. Nu voiam să ajungem pe stradă.

— De ce nu mi-ai spus? întrebă Cristina.

— Pentru că mama a spus că Irina nu va refuza o femeie însărcinată.

Adevărul a căzut între noi, simplu și murdar.

Notarul a împins foaia falsă înapoi spre Sergiu.

— Cererea va fi respinsă. Contractul de cesiune rămâne în vigoare. Iar tentativa de folosire a unei procuri nevalabile va fi consemnată.

Sergiu s-a lăsat pe scaun.

— Irina, nu am vrut să te pierd.

— Ai încercat să-mi iei singurul lucru pe care l-ai considerat sigur: apartamentul.

— Am crezut că dacă îi aduc aici, mă vei ierta.

— Nu ai adus familia. Ai adus o presiune.

Dașa mi-a atins brațul.

— Mamă, ce facem acum?

Înainte să răspund, telefonul ei a sunat. Era coordonatoarea cursului de la Kazan.

Dașa asculta, cu fața schimbându-i-se încet.

— Da, pot veni astăzi, spuse ea. Dar dacă plec, trebuie să eliberez camera de la cămin până mâine.

A închis și s-a uitat la mine.

— Am fost acceptată pentru stagiul de un an la biroul de arhitectură din oraș. Trebuie să mă mut înapoi aici. Și nu am unde să stau.

Sergiu a ridicat capul.

— Camera este a ta.

Din hol, Nina a făcut un pas înainte.

— Nu poți să-i dai ei apartamentul și să-l lași pe fiul meu fără nimic.

Dașa a strâns contractul la piept.

— Nu-mi dați voi nimic. Eu am primit ceea ce mi-a fost transferat. Dar, dacă mă întorc în camera mea, Cristina și copilul vor rămâne pe drumuri.

În acel moment, Artem a primit un mesaj. A citit, apoi telefonul i-a scăpat din mână.

— Proprietarul a schimbat yala, șopti el. Ne-a scos lucrurile pe palier.

Sergiu s-a ridicat și a privit spre mine, ca și cum abia atunci își amintea că încă exist.

— Irina, trebuie să ne ajuți.

Iar în mapa notarului, sub contractul de cesiune, se afla documentul pe care nimeni dintre ei nu-l văzuse: planul semnat pentru vânzarea apartamentului, programată chiar pentru dimineața următoare…