PARTEA 4 — M-am întors acasă și i-am găsit măsurând camera fiicei mele, dar când am întrebat pentru cine este, soțul a încremenit

PARTEA 4

Planul de vânzare era pe numele meu și al Dașei.

Nu era o simplă copie. Era oferta semnată, cu avansul deja plătit și cu data stabilită pentru transfer.

Cumpărătorul era clinica la care lucram.

Directorul nu voia doar să-mi mărească salariul. Îmi propusese să vând apartamentul vechi și să cumpăr, împreună cu el, un spațiu pentru un cabinet privat de recuperare. Eu urma să țin partea financiară, iar el să conducă activitatea medicală.

De aceea fusesem la notar.

Nu voiam ca Sergiu să afle înainte să fie totul sigur. Nu pentru că intenționam să-l las fără adăpost, ci pentru că, după douăzeci de ani în care fiecare plan al meu devenea o resursă pentru altcineva, aveam nevoie să-mi păstrez măcar o decizie numai pentru mine.

În ziua aceea, după ce am primit vestea promovării, urma să-i spun lui Dașa că apartamentul va fi vândut și că partea ei urma să-i finanțeze studiile și chiria.

Dar ea se întorsese mai devreme.

Iar familia mea ocupase camera ca și cum ar fi avut deja cheile viitorului meu.

— Vrei să vinzi apartamentul? întrebă Sergiu.

— Da.

— Și eu unde merg?

— În locuința pe care ai cumpărat-o anul trecut cu banii din vânzarea garajului.

Sergiu a clipit.

— Garajul era al nostru.

— Apartamentul este pe numele meu și al Dașei. Iar tu ai cedat partea ta printr-un contract semnat.

Nina s-a apropiat de masă.

— Nu poți să-ți alungi soțul.

— Nu-l alung. Îi cer să locuiască în proprietatea pe care a cumpărat-o cu partea lui din banii familiei.

Artem a râs scurt, fără bucurie.

— Și noi? Să dormim pe palier?

Am privit-o pe Cristina. Ținea în mână o pungă mică, în care se vedea o pereche de șosete pentru nou-născut. Era speriată, nu prefăcută.

— Apartamentul nu poate fi al vostru, am spus. Dar copilul nu va fi pedepsit pentru minciunile voastre.

Sergiu a ridicat vocea.

— Nu lua decizii de milă, Irina! Ai făcut destule greșeli din cauza asta.

— Nu este milă. Este o soluție cu reguli.

A doua zi, la prânz, am mers cu toții la apartamentul pe care Artem și Cristina îl închiriaseră. Proprietarul își pusese lucrurile lor pe hol, dar nu le aruncase. Un cărucior stătea lângă cutii, cu una dintre roți desprinsă.

— Aveți șapte zile să plecați, spuse el. V-am dat termen până la sfârșitul lunii, dar după ce am găsit cererea de subînchiriere, nu mai am încredere.

Artem a făcut un pas înainte.

— Ce cerere?

Proprietarul a scos din buzunar o foaie.

— Ați încercat să dați apartamentul altcuiva pentru o sumă mai mare. Nu-mi spuneți că nu știați.

Cristina s-a întors spre soțul ei.

— Ai făcut și asta?

Artem și-a lăsat capul în jos.

El voia bani, nu doar o cameră. Planul lui era să subînchirieze locuința, să se mute temporar la noi și să păstreze diferența. Nina știa. Sergiu știa că știa. Iar eu urma să fiu împinsă într-un colț cu burta Cristinei între noi.

Asta era adevărata miză a ruletelor și a zâmbetelor.

În acea după-amiază am mers la apartamentul meu. Dașa și-a pus cutia cu desene pe birou. A șters praful de pe afișul cu munții și a găsit, în spatele lui, o fotografie veche: ea la șapte ani, cu mâinile pline de vopsea, iar eu în spatele ei, ținând o umbrelă roșie.

— Credeam că ai aruncat fotografia, spuse ea.

— Am vrut de multe ori. Nu am reușit.

— Eu nu vreau să vând camera, mamă.

— Nu trebuie să vinzi nimic. Vei avea partea ta din noul proiect.

— Nu vreau bani dacă prețul este să ajungă Cristina pe stradă.

M-am așezat pe marginea patului.

— Îți amintești ce mi-ai spus când aveai șaisprezece ani și eu am plătit mașina lui Artem?

Dașa a zâmbit amar.

— Că oamenii confundă bunătatea cu o ușă fără clanță.

— Ai ținut minte.

— Tu nu ai ținut.

Nu m-am apărat.

Avea dreptate.

Sergiu a venit seara singur. Nu a intrat în cameră. A rămas pe hol, lângă ruleta pe care Artem o uitase pe podea.

— Îmi pare rău, spuse el.

— Pentru ce anume?

— Pentru contract. Pentru cererea falsă. Pentru că am lăsat-o pe mama să te împingă.

— Ai lăsat-o pentru că îți convenea.

Sergiu s-a sprijinit de perete.

— Mi-a fost rușine că nu mai pot plăti nimic. După ce am pierdut banii, după ce am făcut împrumutul pentru mașina lui Artem, banca a început să mă preseze. Am crezut că, dacă îi aduc în apartament, ei îmi vor da chirie și eu voi recupera ce pierdusem.

— Nu ai vrut să ajuți. Ai vrut să folosești apartamentul ca să acoperi gaura.

— Da.

A spus-o simplu.

Pentru prima dată în seara aceea, nu am simțit furie. Doar oboseală.

— Pleacă în garsoniera ta, Sergiu.

— Și căsnicia noastră?

— Va trebui să existe în afara acestui apartament, dacă mai există.

El a privit spre ușa camerei Dașei.

— Nu am vrut să-i iau locul.

— Dar ai măsurat locul ei înainte să mă întrebi.

A ridicat ruleta și mi-a întins-o.

— Ar fi trebuit să o arunc.

— Nu. Păstreaz-o.

— De ce?

— Ca să-ți amintești că nu orice spațiu gol îți aparține.

Două zile mai târziu, Cristina m-a sunat. Era la maternitate pentru un control, iar vocea îi tremura.

— Irina, pot să te văd?

Ne-am întâlnit în curtea clinicii, lângă un gard acoperit de iederă. Cristina ținea în mână o geantă mică, pregătită pentru naștere.

— Am depus cererea de separare, spuse ea.

— Cristina…

— Nu pentru tine. Pentru mine. Artem mi-a ascuns datoriile, subînchirierea și procura. Mama lui mi-a spus că, dacă plâng, te vei simți vinovată și vei ceda.

A respirat adânc.

— Eu am fost folosită ca să intru în camera Dașei. Nu vreau ca fiul meu să crească într-o familie în care femeile sunt împinse una împotriva alteia.

— Ai unde să mergi?

— La sora mea, în Buzău. Mă primește până nasc.

Am scos din geantă o foaie.

— Nu vei merge singură. Am găsit o garsonieră lângă clinica unde lucrez. O voi plăti trei luni. Nu este cadou pentru Artem și nu îi dă lui niciun drept. Este pentru tine și copil.

Cristina a început să plângă.

— De ce faci asta după tot ce am făcut?

— Pentru că tu ai spus adevărul când ai fi putut să rămâi tăcută.

— Și după trei luni?

— După trei luni vei decide singură. Dar contractul va fi doar pe numele tău.

Când i-am spus lui Artem, a venit la mine furios.

— Vrei să-mi iei soția și copilul?

— Nu. Tu i-ai pierdut când ai folosit-o ca paravan.

— Sunt tatăl copilului!

— Atunci comportă-te ca un tată, nu ca un om care cere altora să-i plătească datoriile.

— Nu poți decide pentru ea.

— Nici tu nu ai decis pentru ea când ai trimis procura falsă.

Artem s-a uitat spre ruleta de pe masă. De data aceea nu a întins mâna.

Nina a venit ultima. A adus o pungă cu prăjituri și aceeași voce sigură cu care îmi ceruse camera.

— Ai stricat familia, Irina.

— Familia nu s-a stricat când am spus nu. S-a stricat când ați venit cu planul pregătit.

— Sergiu este fiul meu.

— Știu.

— Și Artem este nepotul tău prin căsătorie.

— Știu și asta.

— Atunci vindeți altceva, nu apartamentul.

Dașa a ieșit din camera ei cu contractul în mână.

— Bunica, apartamentul nu se vinde ca să-l salveze pe Artem. Se vinde pentru că mama și cu mine am decis. Iar partea mea nu va merge către el.

Nina a privit-o cu uimire.

— Tu împotriva familiei?

— Nu. Eu împotriva minciunii.

În ziua semnării, directorul clinicii a venit cu dosarul noului centru. Apartamentul a fost vândut, iar banii au fost împărțiți exact cum scria în contractul de cesiune. Partea Dașei a intrat într-un cont pe numele ei. Cu banii mei am cumpărat spațiul pentru centrul de recuperare.

Sergiu a primit o sumă pentru lucrurile lui comune și s-a mutat în garsoniera cumpărată cu partea lui din vechiul garaj. Nu am divorțat în acea zi. Nici nu i-am promis că vom rămâne împreună. Am lăsat această hotărâre să fie a noastră, nu a mamei lui, nu a ruletelor, nu a unei familii care țipa mai tare.

Artem a vândut mașina. Nu i-a ajuns să plătească toate datoriile, dar a fost primul lucru pe care l-a făcut fără să întindă mâna spre mine. S-a angajat la un depozit și a început să-i plătească lui Cristina pensie pentru copil, înainte ca ea să nască.

Nina nu mi-a mai trimis niciun mesaj.

Cristina a păstrat garsoniera și a născut un băiat sănătos. În ziua în care mi-a trimis fotografia, nu era niciun filtru, niciun zâmbet forțat. Doar copilul înfășat într-o pătură galbenă și mâna ei așezată peste fruntea lui.

Dașa a rămas în camera ei până la mutarea centrului. Apoi a desenat planul recepției, cu o încăpere pentru copii și o rampă largă la intrare.

— Ai păstrat ceva din apartament? am întrebat-o.

— Da.

Mi-a arătat cutia de metal cu desenele vechi. Înăuntru era și fotografia cu umbrela roșie.

— Și ruleta? am întrebat.

— Am aruncat-o.

— De ce?

Dașa a închis cutia.

— Pentru că în proiectele mele eu aleg ce se măsoară.

În prima dimineață la noul centru, am găsit-o pe Dașa pe podea, lângă planșeta mare. Desena cu un creion portocaliu o linie lungă, de la intrare până la camera de așteptare.

— Cât are? am întrebat.

— Un metru douăzeci.

Am râs, iar ea s-a uitat la mine.

— Nu pentru pătuț, mamă.

— Atunci pentru ce?

Dașa a ridicat creionul și a trasat linia până la capătul planului.

— Pentru ca nimeni să nu mai fie împins într-un colț.

Pe hârtie, linia portocalie trecea exact prin locul unde urma să stea ușa salonului copiilor.

Deasupra ei, Dașa a scris: „Aici intră toți cei care au cerut voie.”