PARTEA 4 — Am deschis poarta unei străine flămânde, iar când fratele meu a văzut cufărul ei, a făcut un pas înapoi

PARTEA 4

Numele era al domnului Vasile.

Pentru câteva clipe, nimeni nu s-a mișcat.

Petru s-a întors spre negustor ca și cum tocmai îl văzuse pentru prima dată.

— Ce înseamnă asta?

Vasile a coborât privirea către cenușa udă din jurul hambarului. Mâna lui, care ținea găleata, tremura atât de tare încât apa se prelingea peste degete.

— Înseamnă că nu eu am falsificat actul, a spus el.

— Atunci de ce este numele tău pe chitanță? am întrebat.

Vasile a ridicat ochii spre mine.

— Pentru că Petru mi-a adus bani împrumutați de la alții. Eu am fost doar omul care i-a schimbat în monede și i-a trecut în registre.

— Ai știut că voia să-mi ia pământul.

— Am știut că urma să-l ia. Nu am știut că îl va falsifica pe Elena și că va da foc hambarului.

Petru a izbucnit:

— Minte!

Ana a desfăcut hârtia și a arătat tuturor rândul de pe spate.

— Aici scrie clar: „Banii primiți pentru cumpărarea tăcerii lui Petru”. Semnătura este a lui Vasile, nu a lui Mihail.

Vasile a închis ochii.

— Am scris-o eu.

Un murmur a trecut prin curte.

Petru l-a apucat de guler.

— Ai promis că nu vei păstra nimic!

— Am păstrat copia pentru că mi-am dat seama că vei încerca să mă lași singur cu vina.

— Tu m-ai împins în asta!

— Eu ți-am împrumutat bani. Tu ai venit cu povestea despre teren.

Adevărul se desprindea din ei fără să mai fie nevoie de întrebări. Petru nu încercase doar să mă jefuiască. Își vânduse ferma cu doi ani înainte, pierduse banii la jocuri și se împrumutase de la negustori din oraș. Avea nevoie de pământul meu ca să-și acopere datoriile, iar Vasile acceptase să-l ajute pentru o parte din câștig.

Dar Elena aflase.

Oksana îmi spusese că Elena o chemase într-o seară în bucătărie, în timp ce Petru se afla în camera de alături. Îi arătase registrele și îi ceruse să ducă dovada la mine dacă ea nu mai putea.

— De ce nu mi-a spus mie? am întrebat-o.

Oksana a strâns cufărul la piept.

— Pentru că Petru te-ar fi ucis dacă ar fi știut că Elena a vorbit. Ea a crezut că, dacă păstrează secretul încă puțin, îți protejează viața.

Am privit spre casa mea. Pe pervaz era cana crăpată din care Elena îmi dădea apă în fiecare dimineață. M-am gândit cât de singură trebuie să fi fost în ultima ei săptămână, purtând frica aceea în timp ce îmi zâmbea la masă.

Petru s-a desprins de Vasile și a făcut un pas către mine.

— Nu am vrut să moară, a spus el.

— Elena nu a murit din cauza ta, am răspuns. Dar ai transformat fiecare zi de după moartea ei într-o capcană.

— Dacă îți spun unde sunt restul actelor, mă lași să plec?

Ana a râs amar.

— Nu mai ai nimic de negociat.

Din drum s-au auzit roți. Omul din oraș sosise cu un căruț și doi bărbați. Ținea în mână hârtia prin care pretindea că avea dreptul să preia ferma.

— Cine este proprietarul? a întrebat el.

— Eu, am spus.

I-am întins scrisoarea Elenei, registrele și chitanța. Ana i-a explicat numerele de înregistrare. Oksana a povestit despre noaptea în care Petru o obligase să ducă documentele la biroul falsului notar. Vasile a confirmat banii.

Bărbatul a citit în tăcere, apoi a împăturit ordinul.

— Cu actele acestea, nu pot lua nimic.

Petru a făcut un pas înainte.

— Eu am semnat în numele lui Mihail. Dar terenul îmi aparține moral. Eu sunt fratele lui!

— Frăția nu se trece în registru, i-a spus Ana.

Cuvintele ei au căzut simplu și definitiv.

Petru a fost obligat să restituie registrele, banii și animalele pe care le vânduse în numele meu. Nu a ajuns la închisoare, pentru că Vasile și-a retras mărturia de teamă să nu-și piardă prăvălia, iar satul a ales o soluție mai aspră pentru ei amândoi: nimeni nu le-a mai cumpărat grâul, nimeni nu le-a mai dat credit, iar toate datoriile au fost puse în fața lor, fără ascunzișuri.

Petru a pierdut exact lucrul pentru care îmi distrusese casa: dreptul de a hotărî cine rămâne pe pământul familiei.

În aceeași după-amiază, Oksana și-a strâns cufărul.

— Pleci? am întrebat.

— Mi-ai dat adăpost pentru o noapte. Nu pot rămâne dacă nu mă mai vrei.

Sofia a apărut în prag cu lingura de lemn în mână.

— Dar cine va găti supa?

Oksana a zâmbit, însă ochii i s-au umplut de lacrimi.

— Poate că tatăl tău va învăța.

— Nu vreau să învețe singur, a spus Sofia.

Am râs pentru prima dată după multe săptămâni. Apoi am luat cufărul și l-am așezat lângă sobă.

— Rămâi până când îți găsești un loc.

— Nu vreau milă.

— Nici eu nu ți-o ofer. Îți ofer muncă, o cameră și o parte din recoltă. Casa are nevoie de tine, dar nu ca slujnică.

Oksana a privit spre bucătărie.

— Ca ce?

— Ca omul care a salvat copiii mei când eu nu mai știam să-i țin în viață.

În zilele următoare, Ana a dus actele la oraș. Pământul din vale a rămas pe numele meu, iar casa nu a mai putut fi atinsă de creditorii lui Petru. Vasile a venit de două ori, nu pentru bani, ci pentru a aduce registrele pe care le ascunsese. A treia oară nu a mai venit. Și-a vândut prăvălia și a plecat, lăsând în urmă doar o firmă desprinsă deasupra ușii.

Petru a apărut după o săptămână, slab și murdar, cu o traistă pe umăr. Nu a cerut iertare. A cerut un loc de muncă.

— Pot repara gardul, a spus el.

M-am uitat la mâinile lui.

— Vei lucra pentru fiecare scândură. Nu vei intra în casă. Nu vei vorbi cu Sofia despre Elena. Și nu vei atinge niciun act.

— Accept.

A reparat gardul trei zile, sub privirea întregului sat. În a patra zi, a găsit în pământ o cutie mică de tablă, ascunsă sub piatra de lângă fântână.

A adus-o la mine.

— Ce este?

Am recunoscut cutia din scrisoarea Elenei. Oksana a venit lângă mine și a încremenit.

Înăuntru se afla un caiet cu coperți verzi, plin de însemnările Elenei. Nu era doar dovada falsurilor lui Petru. Era și o listă cu oameni din sat cărora Elena le trimisese făină, medicamente și bani, fără să-mi spună vreodată.

La ultima pagină scrisese: „Dacă Mihail va crede că a pierdut totul, să-i spuneți că familia nu este doar ceea ce moștenește. Este și ceea ce alege să păstreze.”

Am citit rândurile cu voce tare. Sofia s-a lipit de brațul meu, iar Andrei a început să gângurească în pătuț.

Petru a întors capul.

— Ea a fost mai bună decât noi, a spus.

— Da.

— Și eu am urât-o pentru asta.

Nu l-am iertat atunci. Poate că nici nu trebuia. Dar i-am întins o scândură și un ciocan.

— Atunci repară ceva care îi aparține.

Spre seară, Oksana a făcut pâine din ultima făină bună. A așezat aluatul în forma rotundă pe care Elena o folosea în fiecare duminică. Sofia a privit-o atent.

— Mama o ungea cu lapte înainte să o bage în cuptor.

— Atunci așa vom face, a spus Oksana.

Am stat lângă sobă și am urmărit cum pâinea se rumenește. Nu semăna cu o minune. Era doar făină, apă, sare și mâini muncite.

Dar când Oksana a rupt prima bucată, aburul a umplut încăperea, iar Andrei a râs din pătuț.

Sofia a ridicat bucata spre mine.

— Tată, acum casa miroase iar ca înainte.

Am vrut să-i spun că nu era ca înainte. Elena nu mai era acolo. Unele absențe nu pot fi acoperite cu nimic.

În schimb, am privit spre cufărul de piele, așezat lângă sobă, și spre cufărul de tablă cu ultimele cuvinte ale soției mele.

— Nu, Sofia, am spus. Miroase ca atunci când cineva se întoarce acasă.

Oksana a scos pâinea din cuptor, iar pe coaja ei crăpată lumina focului a desenat o linie aurie, ca o semnătură pe care nimeni nu mai putea s-o falsifice.