PARTEA 4 — După zece ani de încercări, am primit copilul în brațe, dar câteva ore mai târziu soțul meu a încetat să zâmbească

PARTEA 4

Telefonul inspectorului sună din nou înainte ca Radu să poată răspunde.

Pavel se îndepărtă câțiva pași și ascultă în liniște.

Eu îl priveam pe Radu.

În subsolul rece, lângă dulapul metalic și cutiile cu acte, soțul meu părea mai speriat decât îl văzusem vreodată.

— Cine este? am întrebat.

Pavel închise telefonul.

— Vecina dumneavoastră, doamna Corina, a fost reținută la intrarea în spital. Avea asupra ei o copie a certificatului de naștere și o sumă mare de bani.

Radu făcu un pas înapoi.

— Corina? Dar ea ne-a ajutat să găsim medicul. Ea ne-a recomandat clinica.

— Exact, răspunse Pavel. Știa fiecare tratament, fiecare consultație și data probabilă a nașterii.

Mara începu să plângă iar.

— Ea mi-a dat numărul lui Victor.

Victor, cu mâinile încătușate, ridică privirea.

— Corina nu este singură în povestea asta.

— Nu mai vorbi, îi spuse Pavel.

— Dacă mă închideți pe mine, ceilalți scapă.

Pavel se apropie de el.

— Atunci vei spune tot.

Victor zâmbi strâmb.

— Nu înțelegeți. Soțul ei știe mai multe decât recunoaște.

Am întors capul spre Radu.

— Ce vrea să spună?

Radu se albi la față.

— Nimic.

— Uită-te la mine și spune-mi că nu știai nimic.

— Elena…

— Spune-mi.

El își trecu mâinile prin păr. Degetele îi tremurau.

— Corina m-a sunat acum două luni. A spus că știe o familie care vrea să adopte și că ne-ar putea ajuta cu banii. Aveam datoriile acelea de la tratamente, iar eu…

Nu am mai auzit restul propoziției.

Pavel îl privi dur.

— Ai acceptat?

— Nu! Nu am acceptat să-mi vând copilul. I-am spus să nu mă mai sune. Jur.

— Dar ai păstrat mesajele? întrebă inspectorul.

Radu scoase telefonul și îl întinse. Înregistrarea era acolo. Nu ștersese nimic.

Vocea Corinei umplea camera:

— Copilul se naște, îl lași câteva zile sub îngrijire, iar datoria dispare. Elena nu va afla niciodată dacă actele sunt perfecte.

Apoi se auzea vocea lui Radu, obosită și speriată:

— Nu mai vorbi despre asta. Copilul meu nu este de vânzare.

Corina râdea.

— Toți spun asta până primesc banii.

Radu închise înregistrarea.

— Am păstrat-o pentru că mi-a fost frică. Nu pentru că am vrut să fac asta.

— De ce nu mi-ai spus? am întrebat.

— Pentru că te-ai fi prăbușit. Abia rămăseserăși în picioare după zece ani de tratamente.

Am simțit o durere adâncă, dar nu era aceeași cu furia. Era durerea de a descoperi că omul cu care îmi împărțisem toate fricile alesese să poarte una singur.

— Nu trebuia să mă protejezi mințindu-mă.

— Știu.

În aceeași dimineață, poliția a sigilat biroul lui Victor. Au confiscat calculatoare, registre și telefoane. Într-un sertar au găsit o listă cu șapte nume de mame și sume scrise lângă ele.

Numele meu era primul.

Corina fusese arestată înainte să ajungă la mașină. Când am văzut-o trecând pe hol, nu am simțit satisfacție. Doar un gol rece.

Ea se opri lângă mine.

— Elena, ascultă-mă. Nu am vrut să-ți fac rău.

— Atunci de ce ai încercat să-mi iei copilul?

— Pentru că știam cât de mult îți doreai să fii mamă. Credeam că vei ceda dacă ți se spune că există o problemă cu actele.

— Ai confundat disperarea mea cu slăbiciunea.

Corina începu să plângă.

— Radu avea datorii.

— Datoriile lui nu îți dădeau dreptul asupra copilului meu.

Apoi am plecat.

În salon, băiețelul dormea. Asistenta care îl îngrijea nu știa nimic despre subsol. Când m-a văzut, mi l-a întins imediat.

L-am strâns la piept.

— Bună, Matei, i-am șoptit. Mama s-a întors.

Radu intră câteva clipe mai târziu. Nu s-a apropiat până nu i-am făcut semn.

— Îmi pare rău, Elena.

— Știu.

— Nu vreau să mă ierți acum.

— Nici nu pot.

A dat din cap.

Pentru prima dată, nu a încercat să mă convingă că totul va fi bine.

A doua zi, am fost chemată într-o cameră mică pentru declarații. Pe masă se afla fotografia făcută de Mara, iar lângă ea, brățara de hârtie cu steaua aurie.

Pavel o ridică atent.

— Aceasta a salvat cazul.

— Cum?

— Steaua dumneavoastră avea o urmă de vopsea galbenă pe margine. În fotografia de la ora 03:17 apare pe mânerul pătuțului. În fotografia făcută după schimbarea brățărilor, nu mai apare. Cineva a mutat copilul, dar nu a observat că a rămas firul de hârtie prins în rotiță.

Am atins steaua cu vârful degetului.

Un lucru atât de mic.

O dovadă atât de mare.

În lunile următoare, ancheta a scos la iveală o rețea care falsifica registre și vindea informații despre părinți aflați în dificultate. Victor a recunoscut după ce avocatul lui a refuzat să mai vorbească în numele său fără să vadă toate documentele.

Mara a primit protecție și a depus mărturie. A aflat, de asemenea, că fiul ei nu murise. Fusese transferat la un alt spital sub un nume greșit. Când l-a găsit, nu a spus nimic. Doar l-a ținut în brațe atât de mult, încât asistenta a început să plângă.

Radu a mers singur la poliție și a predat toate mesajele Corinei. Apoi a cerut să plece din casa noastră pentru o perioadă.

Nu l-am oprit.

Într-o seară, înainte să iasă pe ușă, s-a uitat la pătuțul lui Matei.

— Pot să-i spun noapte bună?

— Da.

S-a apropiat și i-a atins fruntea.

— Tati te iubește.

Matei a deschis ochii, fără să înțeleagă nimic, și a strâns degetul tatălui său.

Radu a plâns în tăcere.

Eu am rămas lângă ușă.

Nu l-am pedepsit.

Dar nici nu l-am salvat de urmările alegerilor lui.

Au trecut șase luni.

M-am mutat cu Matei într-un apartament mic, la marginea orașului. Fereastra din bucătărie dădea spre o alee cu tei, iar dimineața auzeam autobuzele înainte să sune alarma.

M-am întors la lucru, trei zile pe săptămână, într-o bibliotecă. Îmi plăcea liniștea de acolo. Îmi plăcea să așez cărțile la loc și să văd cum oamenii găsesc, uneori, fără să știe, exact povestea de care aveau nevoie.

Matei crescuse repede. Își ridica brațele când mă vedea și râdea cu tot trupul. Avea aceeași pată în formă de semilună sub urechea stângă.

Într-o dimineață de noiembrie, primul îngheț acoperise aleea. Matei stătea pe covor și desena cu un creion galben.

— Ce ai desenat? l-am întrebat.

— Casa noastră.

— Și asta?

— Steaua mamei.

Am rămas nemișcată.

Pe foaie era un pătrat strâmb, o fereastră mare și o stea galbenă deasupra acoperișului.

Telefonul vibră pe masă.

Era un mesaj de la Radu.

„Am terminat terapia. Mi-am plătit toate datoriile. Dacă mai există o șansă, vreau să o câștig, nu să o cer.”

Am citit mesajul de două ori.

Apoi am răspuns:

„Îți doresc să devii omul pe care ai promis că îl vei găsi. Dar eu și Matei nu ne mai întoarcem la viața de dinainte.”

Am șters conversația și am pus telefonul deoparte.

Nu am simțit triumf.

Am simțit liniște.

În seara aceea, am scos brățara cu steaua aurie din cutia în care o păstrasem. Hârtia era îndoită și pătată de timp. Am prins-o deasupra pătuțului lui Matei, acum prea mic pentru el, dar încă așezat lângă fereastră.

Băiatul meu se juca pe podea, printre cuburi colorate.

M-am așezat lângă el.

— Mamă, steaua nu cade? întrebă el.

— Nu, iubirea mea. Acum știe drumul spre casă.

Afară începea să ningă.

Matei își lipi obrazul de genunchiul meu.

Iar eu am înțeles că, după zece ani de așteptare, nu primisem doar un copil.

Îmi recâștigasem și viața.

Steaua aurie a rămas la fereastră.

De data aceasta, nimeni nu ne-a mai găsit în întuneric.