Am stat între o pușcă și un lup care-mi luase găleata, iar când am făcut un pas, Nicolae a pălit brusc

Când lupul cenușiu mi-a smuls găleata din mână, am auzit în spatele meu cum se ridică siguranța unei puști.

Era aproape amiază, iar până la primele case ale satului mai erau aproape opt sute de metri. Căldura făcea aerul să tremure deasupra potecii, însă eu simțeam frig în palme. Pompa comună se stricase dimineață, iar acasă mă așteptau Andrei, de paisprezece ani, și Maria, mezina mea de nouă ani.

Căram două găleți pline când am auzit crengi rupându-se.

M-am întors.

Lupul stătea în mijlocul drumului. Era mare, murdar, cu o cicatrice deasupra botului și ochi de culoarea mierii vechi. Îl recunoșteam din poveștile vecinilor. În ultimele săptămâni dispăruseră câteva vițele, iar Nicolae, cel mai bogat crescător din zonă, promisese opt mii de lei celui care avea să scape satul de lupi.

— Doamne… am șoptit.

Gălețile mi-au tremurat în degete.

Lupul a făcut un pas.

Am făcut și eu unul înapoi, dar călcâiul mi s-a agățat de o rădăcină. În minte mi-au apărut fețele copiilor, aplecați peste masa din bucătărie, așteptând apa pentru supă. Nu puteam fugi. Nu puteam nici să țip.

Am lăsat gălețile jos.

— Nu am nimic pentru tine, am spus. Pleacă, te rog.

Lupul s-a apropiat de una dintre ele. Nu a mârâit. A prins mânerul de plastic între dinți și a tras-o câțiva pași pe pământul uscat.

Apoi s-a întors spre mine.

A așteptat.

— Vrei să vin după tine?

A luat găleata din nou și a intrat printre copaci.

Atunci am auzit strigăte dinspre sat.

La ora douăsprezece și douăzeci, Nicolae a apărut pe potecă împreună cu trei bărbați. Ținea pușca lipită de umăr. Cămașa albă îi era udă la gât, iar cureaua armei scârțâia la fiecare pas.

— Elena, culcă-te! a strigat el.

Lupul a scăpat găleata.

Nicolae a ridicat arma.

M-am pus între ei fără să-mi dau timp să mă gândesc.

— Nu trage!

— Dă-te la o parte! Te sfâșie!

— Nu m-a atacat.

— Încă nu.

În loc să fugă, lupul a apucat iar mânerul găleții și a pornit spre pădure. După câțiva pași s-a oprit. S-a uitat înapoi.

Am început să-l urmez.

— Unde te duci? a strigat Nicolae.

— Să aflu de ce mă cheamă.

— Elena, ești nebună?

— Poate. Dar el nu minte prin frică.

Poteca a coborât spre un hățiș de aluni. La ora douăsprezece și treizeci, lupul s-a oprit brusc. Găleata i-a căzut lângă labe.

De jos s-a auzit un scâncet.

Am împins iarba cu vârful pantofului și am văzut o lupoaică prinsă într-un cablu metalic. Lângă burta ei tremurau doi pui. Unul abia își mișca lăbuțele.

Lupul s-a apropiat de mine, a atins găleata cu botul și m-a privit.

Nu voia apa.

Voia un om.

Am apucat mânerul și am coborât în râpă. În spatele meu, cureaua puștii a trosnit. Nicolae a privit cablul, apoi și-a lăsat arma jos, ca și cum tocmai își amintea ceva îngropat în propriile mâini.

— Eu cunosc cablul acela, a spus el.

Am ridicat privirea.

Nicolae și-a încleștat degetele, iar unul dintre bărbații din spatele lui a făcut un pas înainte…

CTA_PART1″:”Continuarea este deja în primul comentariu. 👇

PARTEA 2

Nicolae și-a încleștat degetele, iar unul dintre bărbații din spatele lui a făcut un pas înainte…

— Nu coborî, Elena! a strigat bărbatul.

— De ce? am întrebat.

— Pentru că animalul se poate repezi.

Lupul a mârâit scurt, dar nu spre mine. S-a așezat între noi și lupoaica prinsă, cu spatele arcuit și blana ridicată. În lumina tăioasă de la ora douăsprezece și treizeci și cinci, am observat că avea o rană veche pe coapsă și sânge proaspăt pe labe.

Am pus găleata jos și am înclinat-o spre botul lupoaicei. Pe fund mai rămăseseră câteva înghițituri de apă. Ea a lins încet, cu limba tremurândă.

— Nu te mișca, i-am spus. Te scot de acolo.

— Nu atinge cablul! a ordonat Nicolae.

— Atunci fă-o tu.

A coborât fără pușcă. Pământul s-a surpat sub bocancul lui, iar el s-a prins de o ramură uscată. Când a ajuns lângă mine, s-a așezat pe vine și a privit înfășurarea de metal.

Era un cablu galvanizat, vechi, răsucit în jurul labei și ancorat între doi arbuști. Din când în când, lupoaica încerca să tragă, iar sârma îi intra mai adânc în carne.

— Ai clește? am întrebat.

— În camion.

— Atunci du-te.

Nicolae nu s-a mișcat.

A întins mâna și a atins capătul cablului. Palma lui s-a oprit deasupra metalului fără să-l atingă.

— Eu l-am pus aici.

Vântul a trecut printre stejari. Un pui a scos un sunet subțire, ca un scârțâit de ușă.

— Ce ai spus?

— După ce mi-a murit prima vițea.

— Ai pus capcana pentru ei?

— Am pus-o pentru lupul pe care credeam că l-a ucis.

Am simțit cum mi se strânge stomacul.

— Și când ai văzut că s-a prins ea, de ce nu ai scos-o?

Nicolae s-a uitat spre deal. Între copaci se zărea silueta camionului său negru, cu parbrizul plin de praf.

— Pentru că mi-a fost frică.

— De lupoaică?

— De ce urma să se afle.

Am auzit pași pe potecă. Era Vasile, bătrânul cioban care locuia lângă pădure. Venise sprijinit într-un toiag noduros și respira greu.

— Nicolae, nu mai ascunde, a spus el.

Nicolae s-a ridicat brusc.

— Tu ce cauți aici?

— Am văzut ce-ai făcut în noaptea aceea.

Unul dintre oamenii lui Nicolae a scuipat în iarbă.

— Bătrânul vede umbre.

Vasile și-a scos din buzunar o bucată de tablă ruginită, prinsă de o curea de piele.

— Nu văd umbre când stau la douăzeci de pași de gard și aud un om punând sârma. Nici când îl văd pe Doru ducând carnea otrăvită în pădure.

Nicolae a devenit palid.

— Taci.

— Nu mai tac. Vițelele nu au fost omorâte de lupi. Una era bolnavă. A doua a fost lovită de un tractor. Iar Doru a împrăștiat carne cu otravă ca să pară că animalele au început să atace gospodăriile.

M-am uitat spre omul pe care îl crezusem doar un ajutor al lui Nicolae. Doru își ștergea fruntea cu mâneca, deși aerul se răcise.

— De ce? am întrebat.

Nicolae a privit puii.

— Pentru că urma să cumpăr terenul pădurii. Dacă satul se temea de lupi, oamenii semnau mai repede. Iar eu puteam cere aprobarea pentru garduri și drumuri noi.

— Și recompensa?

— Oamenii trebuiau să creadă că fac un bine.

În clipa aceea, lupoaica a încercat să se ridice. Cablul s-a strâns. Un pui a început să plângă.

Nicolae s-a aplecat spre sârmă, dar Vasile a strigat:

— Nu acolo! Mai există o capcană, chiar lângă vechiul gard. Și cineva tocmai a intrat în râpă…

CTA_PART2″:”❤️ Mulțumesc că ai ajuns până aici! Dacă vrei să afli finalul, apasă aprecierea și scrie „Da” 👇

PARTEA 3

— Nu acolo! Mai există o capcană, chiar lângă vechiul gard. Și cineva tocmai a intrat în râpă…

Din desiș s-a auzit un țipăt.

— Mamă!

Mi s-a oprit inima.

Era vocea lui Andrei.

M-am întors spre poteca îngustă și l-am văzut coborând printre ferigi, cu fața albă și cămașa prinsă într-o creangă. În mâna dreaptă ținea lanterna veche cu mâner roșu pe care o foloseam când se oprea curentul.

— Ce cauți aici? am strigat.

— Maria m-a urmat. Este sus, lângă copacul căzut!

În aceeași secundă, un zgomot metalic a trosnit în partea de jos a râpei. Andrei a făcut un pas și s-a prăbușit cu un genunchi în pământ. La câțiva centimetri de bocancul lui se afla o a doua buclă de cablu, ascunsă sub frunze.

Nicolae l-a prins de guler și l-a tras înapoi.

— Încă un pas și te prindea.

Andrei tremura.

— Cine a pus-o?

Nimeni nu a răspuns.

Vasile s-a apropiat de cablul vechi și a ridicat frunzele cu toiagul. Lângă sârmă era o bucată de pânză ruptă, cu dungi roșii și albe.

Doru și-a băgat mâinile în buzunare.

— Nu înseamnă nimic, a spus el.

Vasile a ridicat ochii.

— Înseamnă că am găsit aceeași pânză pe gard acum trei săptămâni, când te-am văzut punând prima capcană.

Nicolae s-a întors spre Doru.

— Mi-ai spus că toate cablurile au fost scoase.

— Le-am scos pe cele dinspre grajd.

— Nu te-am întrebat asta.

Doru a făcut un pas înapoi.

— Ai vrut lupii morți. Eu ți i-am adus.

Cuvintele lui au căzut în râpă ca niște pietre.

Nicolae a închis ochii pentru o clipă, apoi s-a aplecat și a smuls cuțitul de la cureaua lui. A tăiat cablul de lângă lupoaică. Metalul a sărit, iar animalul a urlat. Lupul a făcut un pas spre el, însă eu am ridicat mâna.

— Stai. El o ajută.

Nicolae a tăiat încă o dată. Sârma s-a desfăcut.

Lupoaica nu s-a ridicat. Avea laba umflată și sângele îi curgea printre firele de iarbă. Am rupt mâneca bluzei și am apăsat materialul pe rană.

— Trebuie dusă la cabinetul veterinar, am spus.

— Nu va ajunge vie până acolo, a răspuns Vasile.

Nicolae s-a ridicat.

— Atunci aducem cabinetul aici.

Doru a râs nervos.

— Crezi că oamenii vor uita câte animale au murit?

— Nu au murit de lupi.

— Și cine va plăti terenul? Cine va pierde contractele?

Nicolae s-a uitat la mine.

— Eu.

Apoi a spus totul. Nu doar despre cabluri și carnea otrăvită, ci și despre documentele depuse pentru defrișarea marginii pădurii. Își pusese semnătura pe fiecare cerere. Voia să transforme poiana într-o zonă pentru grajduri, iar spaima satului era argumentul lui cel mai bun.

Doru a încercat să plece, dar Andrei i-a blocat cărarea.

— Unde te duci?

— Dă-te din drum, băiete.

— Nu până nu-mi spui unde ai pus otrava.

Doru l-a împins. Nicolae a intervenit, iar în urma încăierării a căzut o cutie mică din buzunarul lui Doru. Înăuntru se aflau bucăți de carne învelite în hârtie și o listă cu date, locuri și sume.

Pe spatele listei era notat numele fiului meu.

Am ridicat hârtia cu degetele înghețate.

— De ce apare Andrei aici?

Nicolae a apucat lista, a citit și a făcut un pas înapoi.

Din vârful dealului s-a auzit vocea Mariei:

— Mamă, am găsit ceva lângă fântână!

Am alergat spre ea. Fetița ținea în mână o fotografie udă, scoasă de sub o piatră. În fotografie eram eu, Nicolae și soțul meu mort, cu trei zile înainte de accidentul care îl ucisese. Pe spate era scrisă o dată care nu avea nimic de-a face cu moartea lui.

Nicolae s-a uitat la fotografie și a murmurat:

— Nu trebuia să ajungă niciodată în mâinile tale…

PARTEA 4