PARTEA 4 — Am stat între o pușcă și un lup care-mi luase găleata, iar când am făcut un pas, Nicolae a pălit brusc

PARTEA 4

— Nu trebuia să ajungă niciodată în mâinile tale…

Am întors fotografia.

Pe spate, sub data scrisă cu cerneală neagră, se afla o propoziție scurtă: Nicolae știe ce s-a întâmplat pe drumul forestier.

Pentru câteva secunde, nimeni nu s-a mișcat.

Nici măcar lupul.

Maria stătea lângă mine, cu lanterna cu mâner roșu strânsă la piept. Andrei își ținea mâna la gulerul cămășii, acolo unde Nicolae îl apucase ca să-l smulgă de lângă capcană. Iar Doru privea fotografia de parcă recunoștea nu doar hârtia, ci și ziua din care fusese ruptă.

— Ce înseamnă? am întrebat.

Nicolae a înghițit cu greu.

— Soțul tău nu a murit din cauza unei defecțiuni la camion.

Am simțit că râpa se înclină sub mine.

— Ai spus că frâna s-a rupt.

— Asta a arătat raportul meu.

— Raportul tău?

— Eu am ajuns primul la locul accidentului.

Mi-am amintit atunci de ziua aceea. Era noiembrie. Camionul lui Petru fusese găsit răsturnat lângă drumul forestier, cu lemne împrăștiate în noroi. Nicolae venise la înmormântare cu un palton negru și o pungă cu pâine pentru copii. Îmi spusese că Petru făcuse tot ce putea ca să evite o căprioară.

Îl crezusem.

Pentru că venise cu pâine.

— Tu ai fost acolo înaintea salvatorilor, am spus.

Nicolae a dat din cap.

— Petru descoperise ce făceam eu și Doru. Găsise hărțile pentru pădure și văzuse carnea otrăvită. M-a amenințat că merge la primărie.

Doru s-a întors spre el.

— Nu spune asta!

— Tu ai slăbit frâna, Doru?

Bărbatul a ridicat bărbia.

— Am desfăcut doar un șurub. Nu trebuia să moară.

Mi s-a tăiat respirația.

Nicolae și-a apăsat palma pe frunte.

— Când am ajuns, Petru era încă viu. Mi-a cerut telefonul. Mi-a spus să chem ajutor. Dar în buzunarul lui era o copie a hărților. Am luat-o.

— Și nu ai chemat salvarea?

— Am chemat-o după ce am ascuns documentele.

Vocea lui s-a stins.

— Cât timp ai stat acolo?

Nicolae a privit spre lupoaică.

— Șapte minute.

Șapte minute.

Atât durase drumul meu până la văduvie. Atât timp fusese suficient pentru ca un om să aleagă pământul în locul vieții altuia.

Doru a făcut un pas spre potecă.

— Nu poți dovedi nimic.

Vasile a ridicat tabla ruginită de la gât.

— Eu am auzit frâna camionului înainte să ajungă Nicolae. Și am văzut mașina lui la marginea drumului.

— De ce ai tăcut douăzeci de ani? am întrebat.

Bătrânul și-a plecat privirea.

— Pentru că aveam turmă, copii și un om care cumpăra tăcerea cu datorii. Dar azi am văzut lupoaica aceea prinzându-se în sârma lui. Mi-am dat seama că tăcerea nu mai ține pe nimeni în viață.

Nicolae și-a scos telefonul din buzunar și l-a întins către mine.

— În memoria lui există cererea pentru teren, plățile către Doru și o fotografie cu camionul lui Petru. Le-am păstrat fiindcă eram convins că, dacă am dovezi împotriva lui, nu mă poate trăda.

Am luat telefonul.

— De ce mi le dai?

— Pentru că nu mai vreau să fiu omul care își apără averea cu minciuni.

Nu l-am iertat.

Nici nu puteam.

Dar am văzut că se hotărâse să piardă tot ce construise, nu doar ceea ce era pe cale să fie descoperit.

Doru a smuls telefonul din mâna mea și a fugit spre camion. Andrei a strigat. Nicolae a pornit după el, dar s-a oprit când lupoaica a încercat să se ridice.

A ales animalul.

Am ales să fug eu după Doru.

Pe marginea poienii, camionul a pornit cu o smucitură. Doru a apăsat accelerația, iar roțile au aruncat noroi peste ferigile ude. A vrut să treacă peste vechiul gard, exact pe unde fusese prinsă lupoaica.

Cablu rămas ascuns s-a întins.

Camionul s-a oprit brusc.

Doru a izbit volanul cu pieptul și a rămas agățat de centură. Nu era rănit grav, dar nu mai putea ieși. Nicolae a ajuns lângă cabină și a deschis portiera.

— Dă-mi mâna, a spus.

— Lasă-mă!

— Dă-mi mâna!

Doru i-a întins-o.

Nicolae l-a scos din cabină și l-a așezat pe iarbă. Apoi a luat dosarul cu hărțile și l-a pus în brațele mele.

— Mâine, la căminul cultural, le arăți tuturor.

— Nu mâine. Azi.

La ora șase seara, satul s-a adunat în căminul cultural. Pe masă am pus fotografia cu Petru, hărțile, lista cu otrava și documentele semnate de Nicolae. Veterinara sosise între timp la râpă și îi eliberase laba lupoaicei. Cei doi pui fuseseră duși într-o cutie căptușită cu pături, iar lupul nu se desprinsese de ei nicio clipă.

Nicolae a stat în fața oamenilor fără costum, fără pușcă și fără câinele lui de pază.

— Am mințit, a spus.

Un murmur a trecut prin sală.

— Am pus capcane. Am lăsat satul să creadă că lupii omoară vițelele. Am vrut să cumpăr pădurea ieftin și să obțin aprobarea pentru construcții. Iar când Petru a aflat, am ales să-mi salvez planul în loc să-i salvez viața.

Mama mea nu mai trăia. Nu mai aveam cui să-i cer sfatul. Așa că am întrebat singură:

— Ce vei face cu terenul?

— Îl transfer comunității și zonei de protecție pentru animale.

— Iar banii pentru proiect?

— Îi pun în clinica veterinară și în fondul pentru familiile păgubite.

Doru a încercat să nege, dar Vasile a repetat ce văzuse. Când au apărut documentele, chiar și oamenii care îl apăraseră au făcut un pas departe de el. Nu a fost nevoie să strige nimeni. Faptele erau mai grele decât orice acuzație.

Nicolae s-a apropiat de mine după ce sala s-a golit.

— Nu pot schimba cele șapte minute, a spus.

— Nu.

— Dar pot plăti pentru fiecare zi în care am continuat minciuna.

— Nu-mi plăti mie ca să te simți mai bine.

— Atunci cui?

Am privit spre geamul căminului. Afară, în curtea școlii, medicul veterinar închidea cutia cu cei doi pui. Mama lor fusese dusă într-un țarc provizoriu, unde urma să fie tratată.

— Plătește pentru pădure. Pentru sat. Pentru oamenii pe care i-ai făcut să se teamă de ceea ce nu înțelegeau.

Nicolae a dat din cap.

— Și pentru Petru?

Am scos fotografia din buzunar.

— Pentru Petru nu mai poți plăti. Poți doar să nu mai ascunzi ce i s-a întâmplat.

A doua zi, oamenii au demontat gardurile și au căutat toate cablurile din pădure. Andrei a găsit încă două lângă vechea fântână. Maria a stat lângă cutia cu pui și le-a dat apă cu o seringă mică, sub supravegherea veterinarei.

Nicolae nu a mai intrat în pădure cu pușca.

A intrat cu mănuși, clești și hărți, mergând din copac în copac ca să arate unde fusese fiecare capcană.

În săptămânile următoare, ancheta asupra morții lui Petru a fost redeschisă, iar numele lui Doru a apărut în registrele pe care Nicolae le predase. Nu am mers să-l văd. Nu pentru că nu voiam răspunsuri, ci pentru că le primisem pe cele care mă puteau distruge cel mai tare.

Petru nu murise încercând să evite o căprioară.

Murise pentru că aflase adevărul.

Iar lupul îmi luase găleata nu ca să bea, ci ca să mă conducă la locul unde minciuna lui Nicolae încă ținea o mamă captivă în metal.

Într-o dimineață, după ce lupoaica a fost eliberată, am dus ultima găleată de apă până la marginea pădurii. Am pus-o lângă trunchiul copacului unde o găsisem. Lupul a apărut dintre pini, cu cicatricea deasupra botului. S-a apropiat, a mirosit apa și a privit spre mine.

În spatele lui, cei doi pui au dispărut printre ferigi.

Apoi lupul a împins găleata înapoi spre mine și a pornit după ei.

Ca și cum, de data aceasta, știa că nu mai trebuia să aducă pe nimeni.