Soțul meu mi-a promis aer curat după miezul nopții, dar când am coborât spre punte, socrul meu a înghețat

Când am auzit că soțul meu plănuia să mă arunce în mare, țineam încă mâna pe balustrada rece a iahtului și încercam să nu respir.

Era a treia zi a croazierei noastre de nuntă, iar Caraibele ar fi trebuit să miroasă a fericire. În schimb, aerul sărat mi se lipise de piele ca o amenințare. Aveam capul greu, degetele amorțite și limba uscată. De trei seri, Filip îmi aducea două pastile albe după cină.

— Sunt pentru răul de mare, iubito, îmi spusese de fiecare dată.

Îl crezusem. Îl crezusem pentru că îmi ținuse mâna la altar atât de strâns, încât mă durea degetul. Pentru că, înainte de nuntă, mă săruta pe frunte când credea că nu-l vede nimeni. Pentru că tatăl meu mă avertizase că averea atrage oameni care știu să imite iubirea, iar eu râsesem.

Acum, la câțiva pași de scara dintre punți, am auzit clinchet de pahare.

— Cum stăm cu doza, Filip? a întrebat tatăl lui.

M-am lipit de perete. Sub palmă, micul meu pandantiv cu busolă de alamă s-a izbit de stern. Îl purtam din copilărie, un dar al mamei, și l-am strâns atât de tare, încât marginea lui mi-a tăiat pielea.

— Două pastile în fiecare seară, a răspuns Filip. Și am pus ceva în supă. Până la miezul nopții nu va mai putea să țină ochii deschiși.

Mi s-a oprit sângele în vene.

— În seara asta? a întrebat Făina, soacra mea.

— În seara asta. O scot pe puntea din spate, spun că are nevoie de aer, apoi o împing. Vine furtuna și marea face restul.

Mi-am dus mâna la gură. În spatele ușii, oamenii care îmi zâmbeau la micul dejun discutau despre moartea mea ca despre o rezervare la restaurant.

— Iar cele trei sute de milioane? a întrebat Andrei.

Filip a râs încet.

— Procura e semnată. După ce va fi declarată dispărută, banii intră în conturile mele. Apoi plecăm și nu ne mai găsește nimeni.

— Cu femeia aceea? a întrebat Făina.

— Cu ea, bineînțeles. Elina a fost doar drumul până la bani.

Mi-am închis ochii. Mi-am văzut tatăl în biroul lui, cu degetul ridicat și vocea gravă: „Nu confunda atenția cu loialitatea.”

Apoi Filip a rostit ceva și mai rău.

— Peste o săptămână, părinții Elinei pleacă spre munți. Mașina lor va avea o defecțiune pe serpentine. În sfârșit, toată familia Storojuk va dispărea.

Am simțit că genunchii mi se înmoaie. Ei beau șampania tatălui meu pe iahtul tatălui meu și ridicau paharele pentru moartea familiei mele.

M-am întors în cabină fără să fiu observată. Am ascuns pastilele sub limbă și am lăsat pe tavă un șervețel umed, ca și cum aș fi înghițit apă. Filip a intrat câteva minute mai târziu.

— Te simți mai bine?

— Puțin.

M-a mângâiat pe obraz. Degetele lui erau calde. În mine, totul devenise gheață.

— După miezul nopții ieșim pe punte, mi-a spus. O să-ți prindă bine aerul.

Am zâmbit și am dat din cap.

Când a ieșit, am luat pandantivul cu busolă între degete și m-am ridicat. La ora unsprezece și patruzeci, am ajuns în coridorul căpitanului. În jurnalul rondurilor era o notă: camerele de pe puntea din spate urmau să fie oprite la douăzeci și trei și patruzeci, la cererea proprietarului.

Am fotografiat pagina, apoi am deschis dulapul roșu de intervenție. Înăuntru se aflau coduri de comunicare, lista echipajului și un telefon prin satelit. Am format numărul tatălui meu.

Linia nu apucase să se conecteze când în spatele meu s-a auzit clicul broaștei.

— Ți-am spus că ești mai deșteaptă decât pari, a rostit Andrei.

M-am întors. Lângă el stătea Făina, iar în mâna ei se afla brățara pe care o lăsasem în cabină.

— Filip va fi dezamăgit, a spus ea blând. Voia să facă totul frumos.

De pe punte s-au auzit pași. Filip venea spre noi.

Am băgat mâna în buzunar, am atins pandantivul și am apăsat primul buton al telefonului prin satelit. Apoi ușa din capătul coridorului s-a deschis, iar Filip a ridicat mâna spre mine…

PARTEA 2

…iar în palma lui strălucea cheia metalică a ușii către puntea din spate.

— Nu mai are rost să te prefaci, Elina, a spus Filip.

Vocea lui era calmă, aproape tandră. Tocmai asta m-a speriat cel mai tare. Un om care își pierdea controlul ar fi fost mai ușor de înfruntat decât bărbatul care îmi zâmbea ca în fotografiile de la nuntă.

— Ce vrei să spui? am întrebat.

— Că te-ai ridicat din pat. Că ai umblat prin locuri unde nu aveai voie. Că ai făcut o greșeală.

Andrei a închis ușa dulapului roșu.

— Telefonul, a poruncit el.

Am lăsat mâna să cadă pe lângă trup, dar degetul meu rămăsese apăsat pe butonul aparatului. O lumină verde, cât un vârf de ac, clipea lângă ecran.

— Nu am nimic, am spus.

Făina a venit spre mine și mi-a smuls brățara de la încheietură, deși nu mai era acolo. Apoi a înțeles. Ochii ei s-au îngustat.

— Unde este?

— Ce anume?

Palma ei m-a lovit peste obraz. Pandantivul cu busolă mi-a sărit de sub bluză și s-a izbit de nasture. Sunetul mic de alamă mi-a amintit că încă eram vie.

— Destul! a spus Filip. Nu aici.

— De ce nu aici? am șoptit. Ți-e teamă să nu vă audă cineva?

În clipa aceea, din difuzorul telefonului s-a auzit o voce întreruptă de paraziți.

— Vasul Aurora, identificați-vă.

Filip s-a repezit spre aparat. M-am dat la o parte, iar el a apucat doar cablul. Telefonul a căzut pe podea, însă transmisia nu s-a oprit.

— Aurora, răspundeți, a repetat vocea. Am primit o alertă de siguranță.

Andrei a devenit palid.

— Cine a trimis alerta?

Am ridicat bărbia.

— Căpitanul, probabil.

Era o minciună. Dar pentru prima dată în acea noapte, am văzut frica în ochii lor.

Ușa de serviciu s-a deschis brusc. Căpitanul Matei Ionescu a intrat împreună cu doi membri ai echipajului. Purta o haină albă, iar pe manșetă avea o pată întunecată de ulei.

— Lăsați-o pe doamna Storojuk să treacă, a spus el.

— Este soția mea, a răspuns Filip.

— Și proprietara vasului.

Filip a încremenit o secundă. Apoi a zâmbit.

— E bolnavă. Are halucinații.

Căpitanul s-a uitat la mine.

— Doamnă, doriți să fiți dusă într-un loc sigur?

Mi-am simțit gâtul închis.

— Da. Și vreau să vorbesc cu tatăl meu.

Matei a făcut un semn, iar unul dintre marinari a ridicat telefonul.

— Semnalul a plecat, a spus el. Dar nu de la noi.

Am înțeles atunci că aparatul trimisese deja o localizare, nu doar un apel. Cineva știa că eram în pericol.

Filip a pășit înainte.

— Elina, vii cu mine acum. Nu transforma o ceartă de familie într-un spectacol.

— Nu este o ceartă. Te-am auzit.

Făina a început să plângă, dar lacrimile ei nu mi-au trezit nicio milă.

— Ai înțeles greșit, draga mea, a murmurat ea.

— Am auzit doza. Am auzit marea. Am auzit și munții.

Andrei a apucat brațul fiului său.

— Taci.

Căpitanul a scos din buzunar un dispozitiv mic, negru.

— Înainte ca cineva să mai spună ceva, trebuie să știți că această conversație a fost înregistrată.

Filip a râs, dar râsul i s-a frânt la jumătate.

— Nu aveți dreptul.

— Am dreptul să-mi protejez pasagerii, a răspuns Matei. Iar camerele de pe puntea din spate nu au fost oprite.

A întors dispozitivul spre noi. Pe ecran se vedea o imagine tremurată: Filip, Andrei și Făina lângă balustrada punții.

Filip s-a repezit să-l smulgă.

În aceeași clipă, sirena vasului a început să urle. Nu era alarmă de furtună. Era semnalul de apropiere al unei nave de intervenție.

— Cine a chemat-o? a întrebat Andrei.

Matei m-a privit.

— Nu noi.

Telefonul prin satelit a vibrat pe podea. Pe ecran apăruse un mesaj de la numărul tatălui meu, un singur rând care mi-a făcut sângele să înghețe: „Nu răspunde nimănui. Mașina părinților tăi tocmai a plecat spre munți…”

PARTEA 3

…Am recitit mesajul de trei ori, până când literele s-au amestecat în fața ochilor.

— Ce înseamnă că a plecat spre munți? am întrebat.

Căpitanul s-a apropiat.

— Cine sunt părinții dumneavoastră?

— Mama și tatăl meu. Plecau abia săptămâna viitoare.

Andrei a făcut un pas înapoi. Făina și-a dus mâna la gât. Filip însă nu s-a uitat la mine, ci la telefon.

— Este o farsă, a spus el.

— Atunci de ce tremuri? l-am întrebat.

Marinarul care ținea dispozitivul a conectat înregistrarea la difuzorul din coridor. Vocea lui Filip a umplut spațiul îngust.

— Două pastile în fiecare seară. Și am pus ceva în supă. Până la miezul nopții nu va mai putea să țină ochii deschiși.

Făina a început să plângă cu adevărat.

— Filip, spune-le că nu ai vrut asta!

— Taci, mamă!

Înregistrarea a continuat.

— O împing și marea face restul.

Andrei s-a lăsat pe banchetă, cu fața cenușie.

— Oprește-l, a șoptit el.

— Nu pot opri ce ai spus, i-a răspuns Matei.

Filip s-a întors spre mine. În ochii lui nu mai exista nici urmă din bărbatul de la altar.

— Elina, ascultă-mă. A fost doar o discuție. Nu am făcut nimic.

— Ai pregătit totul.

— Nu poți dovedi că pastilele erau otrăvite.

Căpitanul a deschis dulapul medical și a scos o cutie sigilată.

— Ba da. Am găsit flaconul în cabina dumneavoastră după ce doamna Storojuk a transmis alerta.

— Nu ai voie să-mi percheziționezi lucrurile!

— Aveam voie după ce echipajul a primit o alertă de otrăvire.

Matei a desfăcut capacul. Înăuntru se aflau pastilele albe, fiecare cu o dungă gălbuie pe margine.

— Laboratorul de la bord a identificat un sedativ puternic amestecat cu un medicament cardiac. În doza administrată, victima ar fi fost inconștientă ore întregi.

Mi s-a făcut greață. Am sprijinit mâna de perete, dar nu am căzut.

— De ce nu mi-ai spus? l-am întrebat pe Filip.

El a râs scurt.

— Pentru că aveam nevoie de banii tăi.

Cuvintele au rămas între noi, simple și monstruoase.

— M-ai iubit vreodată?

Filip și-a coborât privirea.

— Te-am ales. Nu este același lucru.

Afară, fulgerul a luminat ferestrele. În aceeași clipă, telefonul a sunat. Era tatăl meu.

— Tată?

— Elina, ascultă-mă cu atenție. Sunt cu mama ta într-o mașină trimisă de șoferul nostru. Am primit mesajul de la căpitan. Dar oamenii lui Filip au încercat să ne schimbe traseul.

Mi s-au tăiat picioarele.

— Sunteți în siguranță?

— Deocamdată. Poliția ne escortează. Însă am descoperit ceva în actele pe care le-ai semnat înainte de nuntă.

Am privit spre Filip.

— Ce anume?

— Procura nu îi dă lui dreptul asupra averii. I-am lăsat intenționat o versiune limitată. Documentul complet este în seiful notarului și se activează doar dacă dispari în condiții suspecte.

Filip a înțeles înaintea mea. Fața lui s-a golit de culoare.

— Nu, a spus el. Nu se poate.

— Ba se poate, am răspuns.

Tatăl meu a continuat:

— Mai este ceva. Înainte de nuntă, am angajat un auditor. A urmărit transferurile lui Filip către o femeie pe nume Mara. Avem conturi, mesaje și înregistrări.

Filip a început să strige la căpitan, la mine, la părinții lui. Nimeni nu l-a mai ascultat.

Nava de intervenție se apropiase, iar luminile ei tăiau întunericul. Polițiștii aveau să urce la bord în câteva minute.

Atunci telefonul meu a vibrat din nou.

De data aceasta, mesajul nu era de la tata.

Era de la Mara: „Filip mi-a spus că ești deja moartă. Dacă vrei să afli unde sunt banii și cine a plătit accidentul părinților tăi, vino singură la docul de est…”