PARTEA 4 — Fostul meu soț m-a chemat să mă umilească în fața tuturor, dar când am intrat, zâmbetul lui a dispărut

PARTEA 4

…Am auzit ultimele cuvinte prin difuzor, iar curtea a început să freamăte ca înaintea unei furtuni.

Dmitri și-a smuls telefonul de la ureche.

— Închide! Nu mai spune nimic!

— Nu eu am început asta, a răspuns avocatul. Tu ai trimis invitațiile.

— Ești avocatul meu!

— Am fost avocatul companiei. Din acest moment, mă retrag din reprezentarea ta personală.

A închis.

Pentru prima dată în doisprezece ani, Dmitri părea singur într-o încăpere plină de oameni.

Telefonul lui a început să sune din nou.

Un director.

Apoi altul.

Apoi banca.

De fiecare dată, Dmitri privea ecranul și lăsa apelul să moară.

— Trebuie să plecăm, mi-a șoptit Polina.

El s-a întors spre ea.

— Tu nu pleci nicăieri.

— Nu-mi mai dai ordine.

— După tot ce am făcut pentru tine?

Polina a zâmbit amar.

— Tocmai asta este problema. Ai crezut că oamenii sunt lucruri pe care le poți trece în contract.

Și-a luat geanta de pe scaun și a plecat printre invitați, fără să-l mai privească.

Dmitri a rămas cu paharul spart în palmă. O picătură de sânge i-a coborât pe deget.

— Irina, a spus el, acum nu mai este amuzant.

— Pentru mine nu a fost niciodată amuzant.

— Putem rezolva asta între noi.

— Ai avut șapte ani să o faci.

— Te rog.

Cuvântul acela aproape că m-a durut mai mult decât toate insultele. Îl așteptasem odinioară în fiecare ceartă, în fiecare dimineață în care el își lua haina și pleca fără să-mi răspundă. Dar acum nu mai avea putere asupra mea.

— Nu pot să te salvez de consecințele propriilor alegeri, i-am spus.

— Tu ai nevoie de compania asta. Ai nevoie de mine.

— Nu. Tu ai avut nevoie de munca mea.

La ora 22:03, în casă au intrat doi inspectori financiari și o femeie de la procuratură. Nu au făcut spectacol. Nu au ridicat vocea. Au cerut registrele, calculatoarele și telefoanele de serviciu.

Dmitri a încercat să râdă.

— Asta este o neînțelegere administrativă.

Femeia i-a întins un document.

— Atunci îl veți lămuri în fața anchetatorilor.

El a citit prima pagină. Culoarea i-a părăsit fața.

— Irina, spune-le că nu ai vrut asta.

— Eu nu am scris transferurile.

— Dar tu ai venit aici cu ei.

— Tu m-ai chemat.

Unul dintre inspectori a pornit înregistrarea de pe tabletă. Din difuzor s-a auzit vocea lui Dmitri, clară, batjocoritoare:

„Vino să vezi ce a mai rămas din tine după mine.”

A urmat râsul lui.

Apoi, pe filmare, se vedea cum îi spunea coordonatorului să mă plimbe prin fața invitaților.

Dmitri a făcut un pas înapoi.

— Opriți asta.

— Este vocea dumneavoastră, a spus inspectoarea.

— Am fost nervos.

— Ați fost auzit.

A fost prima dată când l-am văzut ascultându-se din afară. Nu mai putea schimba tonul, nu putea opri râsul și nu putea pretinde că altcineva își folosise gura.

Și-a coborât privirea.

În noaptea aceea am intrat singură în biroul nostru vechi. Pe perete mai era fotografia de la lansarea primului aparat. Eu țineam prototipul în brațe, iar Dmitri stătea lângă mine cu mâna pe umărul meu, zâmbind pentru camere.

Am desprins fotografia.

În locul ei a rămas un dreptunghi mai deschis pe tapet.

Pe masa de lucru, într-o cutie transparentă, se afla o altă amintire: broșa mea în formă de frunză de ginkgo. O uitasem acolo cu ani în urmă, în ziua în care semnasem contractul. Am luat-o și am închis cutia.

Nu am simțit bucurie.

Am simțit aer.

În următoarele săptămâni, ancheta a scos la lumină lucrurile pe care Dmitri credea că le ascunsese definitiv. Conturi intermediare. Facturi falsificate. Transferuri către firme care existau doar pe hârtie. Consiliul a suspendat conducerea lui, iar dreptul de control a revenit titularului proprietății intelectuale, adică mie.

Nu am mers la fiecare ședință.

Nu am citit fiecare articol.

Am angajat o echipă independentă și am cerut ca oamenii care lucraseră cu mine să fie protejați înaintea oricărui profit.

Maxim a venit la birou într-o dimineață ploioasă, cu două cafele și cu haina lui neagră stropită de apă.

— Ai dormit? m-a întrebat.

— Patru ore.

— Este un început.

Am zâmbit.

— Compania nu va mai purta numele lui.

— Ce nume alegi?

Am privit frunza de ginkgo prinsă de marginea agendei.

— Un nume care să nu aparțină niciunui om.

Am ales „Luminis”, pentru că primul meu aparat fusese creat ca să găsească ceea ce ochiul nu putea vedea.

La șase săptămâni după seara aceea, m-am mutat într-un apartament mic din centrul orașului. Avea ferestre înalte, o bucătărie îngustă și un balcon de pe care se vedea tramvaiul trecând printre copaci.

În fiecare dimineață îmi făceam ceai într-o cană albă, îmi prindeam părul și mergeam la laborator pe jos.

Nu mai purtam haine ca să demonstrez ceva.

Nu mai intram într-o încăpere întrebându-mă cine avea să mă judece.

Într-o sâmbătă, Oksana a venit cu fiica ei, Mara, care avea opt ani și un caiet plin de desene. Fetița mi-a întins o foaie.

— Uite, doamna Irina. Am desenat laboratorul tău.

În desen, clădirea avea ferestre galbene și o ușă uriașă. În fața ei era o femeie cu o frunză prinsă la gât.

— Cine este? am întrebat.

— Tu. Pentru că acum poți să intri oriunde.

Am simțit un nod în gât.

— Și cine a desenat umbra aceea mare?

Mara s-a uitat la colțul foii.

— Nu este umbră. Este ceva ce ai lăsat în urmă.

În acea seară a căzut primul omăt al anului. M-am oprit pe balcon și am privit fulgii așezându-se pe balustradă.

Telefonul a vibrat.

Un mesaj de la Dmitri.

„Am pierdut tot. Dar încă putem repara ce a fost între noi. Vino să vorbim. Fără avocați.”

Am citit mesajul o singură dată.

Apoi am răspuns:

„Nu mai există un «noi» pe care să-l repar.”

Am blocat numărul.

Câteva minute mai târziu, a sosit un alt mesaj de la un număr necunoscut.

„Măcar spune-mi dacă m-ai iubit vreodată.”

Am ținut telefonul în palmă și am privit fotografia desenată de Mara, așezată pe masă.

Da, îl iubisem.

Îl iubisem atât de mult, încât confundasem răbdarea cu datoria și tăcerea cu pacea. Dar iubirea nu m-a obligat să rămân acolo unde eram micșorată în fiecare zi.

Nu i-am răspuns.

În dimineața următoare, am mers la laborator. Oksana mă aștepta la intrare cu un dosar și o veste despre primul contract semnat de Luminis.

— Este gata, a spus ea.

— Ce anume?

— Noua companie.

Am deschis ușa.

În hol, pe perete, nu mai era fotografia veche. În locul ei atârna desenul Marei, într-o ramă simplă.

Frunza de ginkgo era prinsă de gulerul meu.

Am intrat fără să mă uit înapoi.

De data aceasta, nu mai rămăsese nimic din mine după el.

Rămăsesem eu.