Soțul meu a semnat acte secrete la spital, iar când am intrat în salon, notarul a încetat brusc să zâmbească

În clipa în care am deschis ușa salonului, soțul meu și-a ascuns mâna sub dosar, iar soacra mea a oprit brusc perfuzia cu degetele tremurânde.

Era aproape ora cinci, într-o după-amiază rece de octombrie. Ploaia curgea pe ferestrele cardiologiei, iar mirosul de dezinfectant îmi înțepa nasul. Țineam în brațe o pungă cu supă, fructe și brânză de vaci pentru Vera Nicolaevna. Pe eșarfa mea prinsesem medalionul mic din lemn de cireș, cu o crestătură în formă de lună, pe care mi-l lăsase tata. Îl purtam de douăzeci de ani ori de câte ori aveam nevoie să-mi amintesc că pot rezista.

Ușa salonului era întredeschisă. Am auzit vocea lui Serghei înainte să-l văd.

— Mamă, ești sigură că vrei să semnez acum?

— Sunt sigură, a răspuns Vera. Dacă mai amâni, totul se poate pierde.

Am rămas nemișcată pe coridor.

Înăuntru, Serghei stătea lângă pat, cu un stilou negru între degete. În fața lui era un notar în costum bleumarin, iar pe măsuța mobilă se afla un dosar legat cu o bandă roșie. Soțul meu nu semăna cu omul care plecase dimineață de acasă. Avea maxilarul încordat și o pată de cerneală pe degetul mare.

— Aici și aici, a spus notarul. Citiți înainte de ultima semnătură.

— Am citit, a murmurat Serghei.

— Nu pare că ai citit, a intervenit Vera. Pare că speri să nu înțelegi.

Am împins ușa.

— Pot să intru?

Serghei s-a întors atât de repede, încât scaunul a scârțâit pe podea.

— Ludmila? Ce cauți aici la ora asta?

— Vin să-ți vizitez mama. Este ceva neobișnuit?

Notarul și-a strâns buzele. Vera m-a privit fără să clipească.

— Adu-mi punga, a spus ea. Mi s-a făcut foame.

Am așezat mâncarea pe noptieră, dar ochii îmi rămăseseră pe dosar.

— Ce semnați?

— Probleme de familie, a răspuns Vera rece. Nu te privesc.

— Dacă sunt probleme de familie, atunci mă privesc și pe mine.

Serghei s-a ridicat.

— Nu începe, Ludmila.

— Eu nu încep nimic. Întreb doar de ce soțul meu semnează acte secrete într-un salon de spital.

Vera și-a întors capul spre fereastră. Pe geam se prelingeau șuvoaie, iar lumina cenușie îi făcea fața și mai palidă.

— Este vorba despre apartament și despre casa de la țară, a spus ea. Serghei va administra totul pentru nepotul meu, Constantin.

— Pentru Kosta?

— Da. Când va intra la facultate, va avea nevoie de locuință.

— Și de ce nu mi-ați spus?

— Pentru că faci din orice discuție o anchetă.

Am simțit cum mi se încălzesc obrajii, dar nu am lăsat punga din mâini.

— Nu mi-am dorit niciodată proprietatea dumneavoastră. Mi-am dorit doar să nu aflu din întâmplare că soțul meu semnează ceva care ne poate afecta viața.

Serghei a oftat și și-a frecat fruntea.

— Mama era speriată. A vrut să rezolve totul repede.

— Ce anume trebuie rezolvat repede?

El a tăcut.

Notarul și-a închis servieta, însă nu a plecat. În loc să-mi răspundă, s-a uitat la Vera. Atunci am înțeles că între ei exista o înțelegere despre care eu nu știam nimic.

— Ludmila, a spus Serghei, vorbim acasă.

— Nu. Vorbim acum.

Vera a încercat să se ridice, dar aparatul de monitorizare a început să bipăie. O asistentă a intrat în grabă și i-a cerut să se întindă. Serghei a profitat de agitație și a luat dosarul de pe masă.

— Plecăm, a șoptit el.

— Unde?

El a trecut pe lângă mine. În acel moment, medalionul meu s-a agățat de mânerul servietei notarului și s-a desprins de la gât. Am auzit lemnul lovind podeaua, dar când m-am aplecat să-l ridic, o filă alunecase din dosar.

Notarul a pus piciorul peste ea.

Apoi s-a aplecat, a ridicat pagina și a întins mâna spre mine, dar înainte să-mi spună ce scria acolo, Serghei a încuiat ușa salonului pe dinăuntru…

PARTEA 2

Serghei a descuiat ușa după câteva secunde, însă acele secunde au fost suficiente ca inima mea să înceapă să bată cu putere.

— De ce ai încuiat? am întrebat.

— Ca să nu intre toată lumea peste mama.

— Asistenta tocmai ieșise. Nu era nimeni pe coridor.

Notarul ținea pagina între două degete. Avea o expresie calmă, dar privirea îi fugea mereu spre Vera. Am ridicat medalionul de pe podea și l-am strâns în palmă. Lemnul era rece și umed de la condensul podelei.

— Ați scăpat ceva, domnule notar? am întrebat.

— O copie fără valoare juridică.

— Atunci de ce s-a grăbit soțul meu să o ascundă?

— Ludmila, ajunge, a spus Serghei.

Vera a lovit ușor cu unghia în marginea noptierii.

— Las-o să vadă.

Serghei a privit-o uluit.

— Mamă!

— Ai spus că nu ai nimic de ascuns. Demonstrează.

Notarul mi-a întins pagina. Era o declarație prin care Serghei recunoștea că urma să primească proprietățile numai pentru a le administra în folosul lui Kosta. Sub text apărea o frază care mi-a înghețat mâna: „Beneficiarul nu poate înstrăina bunurile fără acordul scris al familiei”.

— Ce înseamnă asta? am întrebat.

— O măsură de protecție, a răspuns notarul.

— Împotriva cui?

Nimeni nu mi-a răspuns.

La ora șase, pe coridorul din fața liftului, Serghei m-a prins de cot. Nu m-a strâns tare, dar suficient cât să-mi las degetele să amorțească.

— Nu face scandal.

— Nu fac scandal. Încerc să aflu de ce există acte pe care nici măcar tu nu mi le-ai arătat.

— Mama vrea să se asigure că Kosta va primi totul.

— Atunci de ce nu scrie direct numele lui?

El a clipit.

— Pentru că este minor și pentru că sora mea nu știe să gestioneze banii.

— Asta nu explică de ce documentul vorbește despre acordul familiei.

Serghei și-a retras mâna.

— Ai început să vezi conspirații peste tot.

— Iar tu ai început să te porți ca un străin.

În acea seară, la ora opt, am ajuns acasă înaintea lui. În hol mirosea a haine ude și a praf încălzit de calorifer. Matei, fiul nostru de șaptesprezece ani, își făcea temele în bucătărie.

— Mama, de ce ești albă la față? m-a întrebat.

— Sunt doar obosită.

Am mințit.

În timp ce puneam ceainicul pe aragaz, telefonul lui Serghei a vibrat în dormitor. Nu luasem niciodată telefonul lui, dar în acea seară ecranul aprins mi-a arătat un mesaj: „Dacă nu plătești până vineri, apartamentul intră în executare”.

Am simțit că podeaua se mișcă sub mine.

Serghei nu avea voie să aibă datorii care să pună în pericol casa noastră. Apartamentul era cumpărat după nuntă și trecut pe numele amândurora.

Am deschis sertarul biroului. Sub facturile vechi am găsit o notificare de la bancă. Pe ultima pagină era o semnătură care semăna cu a mea, dar nu era a mea. Litera „L” avea o buclă pe care eu nu o făceam niciodată.

Când Serghei a intrat, țineam hârtia în mână.

— Ce este asta?

Fața lui s-a schimbat.

— Unde ai găsit-o?

— În casa mea. Cu semnătura mea falsificată.

Matei a apărut în ușa bucătăriei.

— Ce se întâmplă?

— Du-te în camera ta, i-am spus.

— Nu mai sunt copil.

— Tocmai de aceea te rog.

Serghei a făcut un pas spre mine.

— Nu înțelegi ce s-a întâmplat.

— Atunci explică-mi.

— Am avut nevoie de bani pentru o investiție.

— Ai pus casa în joc?

El a tăcut.

Telefonul meu a sunat. Era notarul, Ieronim Semionovici.

— Doamnă Ludmila, veniți mâine dimineață la biroul meu, singură. Trebuie să vă arăt ceva ce nu i-am putut arăta soțului dumneavoastră.

— Ce anume?

La celălalt capăt s-a auzit respirația lui grea.

— Documentul pe care l-a semnat Serghei nu este cel mai periculos lucru din dosar. Mai există o înregistrare și o declarație care vă privește direct…

PARTEA 3

— Veniți la ora nouă, a continuat Ieronim Semionovici. Și nu-i spuneți că v-am sunat.

În dimineața următoare, am intrat în biroul notarului cu medalionul ascuns sub pulover. Afară ningea mărunt, deși era încă octombrie, iar zăpada se topea pe treptele de piatră. Alina, avocata recomandată de o colegă, mă aștepta lângă fereastră.

— Am verificat notificarea bancară, mi-a spus ea. Împrumutul a fost contractat în numele dumneavoastră.

— Eu nu am semnat nimic.

— Știu. Dar banca are o copie a actului dumneavoastră de identitate și un contract cu o semnătură imitată.

Ieronim a încuiat ușa și a scos din dulap o mapă subțire.

— Vera Nicolaevna mi-a cerut să păstrez separat aceste acte. A bănuit că fiul ei ascunde ceva.

— Soacra mea știa?

— Nu totul. Dar acum trei săptămâni, după infarct, Serghei a venit la ea și i-a cerut să-i doneze apartamentul și casa. I-a spus că dumneavoastră vreți să le vindeți și să plecați cu altcineva.

Mi s-a făcut greață.

— A spus asta despre mine?

— Da. Vera nu l-a crezut. A acceptat să semneze donația, dar mi-a cerut să pregătesc și o declarație prin care el recunoaște că bunurile vor fi păstrate pentru Kosta. În plus, a lăsat o înregistrare.

Ieronim a apăsat un buton. Din difuzorul mic de pe birou s-a auzit vocea lui Serghei, răgușită și grăbită.

— Dacă mama îmi transferă proprietățile, vând casa de la țară și acopăr împrumutul. Apartamentul îl pot folosi drept garanție încă o dată. Ludmila nu trebuie să afle până nu rezolv totul.

A urmat vocea Verei.

— Și dacă nu rezolvi?

— Atunci va semna și ea. O conving eu. După douăzeci de ani, încă face ce-i spun.

Am închis ochii. Nu plângeam. Durerea era prea mare ca să mai aibă nevoie de lacrimi.

Alina a oprit înregistrarea.

— Aceasta este copia legală a fișierului. Notarul a înregistrat discuția pentru că Vera i-a cerut să o protejeze.

— De ce nu mi-a spus nimic?

— Pentru că se temea că Serghei va reacționa violent sau va muta banii înainte să puteți acționa.

În acel moment, ușa s-a deschis brusc. Serghei stătea în prag, cu fața cenușie.

— Ați complotat împotriva mea?

— Nu, a spus Alina. Am documentat ce ai făcut.

— Ludmila, plecăm.

— Nu mai plec nicăieri cu tine.

— Sunt soțul tău.

— Și ai falsificat semnătura mea.

A făcut un pas, dar Ieronim s-a ridicat între noi.

— Ieșiți din birou. Altfel chem poliția.

Serghei a râs scurt, fără urmă de bucurie.

— Credeți că o înregistrare schimbă ceva? Banca tot va cere banii.

Alina a deschis a doua mapă.

— Nu dacă depunem astăzi plângerea, cererea de suspendare a executării și solicitarea de anulare a contractului.

Serghei a privit documentele, apoi pe mine.

— Ai face asta tatălui copilului tău?

— Tu ai făcut-o deja familiei tale.

Telefonul lui a sunat. A răspuns, ascultând fără să vorbească. Când a închis, degetele îi tremurau.

— Ce s-a întâmplat? am întrebat.

El nu mi-a răspuns.

Ieronim și-a privit ceasul.

— Cumpărătorul a ajuns la agenție. Serghei a semnat deja o promisiune de vânzare pentru apartamentul dumneavoastră.

Serghei a făcut un pas înapoi.

— Nu trebuia să afle nimeni până mâine.

Atunci am înțeles că împrumutul nu fusese singura lui minciună. În aceeași zi, urma să ne lase fără casă, fără bani și fără timp să ne apărăm. Iar el încă nu știa că, în timp ce ascultam înregistrarea, Ieronim trimisese deja toate copiile la poliție…