Soțul meu a intrat în apartamentul meu și a cerut jumătate din el, dar telefonul lui a început să vibreze

Când am deschis ușa, Taras a intrat peste mine fără să aștepte invitația, iar cana mea de ceai s-a izbit de podea cu un sunet ascuțit.

— Te-ai aranjat bine, a spus el, împingându-mă ușor din prag. Foarte bine chiar.

Apoi și-a scuturat pantofii pe covorașul crem, de parcă apartamentul fusese cumpărat de el. Lumina dimineții se strecura printre jaluzele, iar pe gresie se întindea o pată de ceai cu miros de mentă. Eu am rămas cu mâna pe clanță, incapabilă să înțeleg cum ajunsese acolo.

— Taras, cum ai aflat adresa mea?

— Am și eu sursele mele. Nu te mai comporta ca și cum ai fi dispărut de pe fața pământului.

S-a așezat pe canapea, a apăsat cu palma pe perna de catifea și a zâmbit batjocoritor.

— Apartamentul e mic pentru doi, dar ne descurcăm. Camera din stânga va fi a mea.

Am simțit cum mi se strânge stomacul.

— Nu există niciun „noi”. Am depus cererea de divorț acum trei luni.

— Și? Până se termină, ești soția mea. Iar ce se cumpără în timpul căsătoriei se împarte.

A rostit cuvintele ca pe o sentință deja pronunțată. Taras fusese mereu așa: vorbea tare, zâmbea când mă rănea și transforma orice discuție într-o lecție despre cât de puțin valoram.

— Ieși din casa mea.

— Din casa noastră, m-a corectat el. Nu uita că am drepturi.

S-a ridicat și a început să inspecteze camera. A tras sertarul biroului, a deschis dulapul cu farfurii și a pipăit rama unei oglinzi pe care o restaurasem singură. Unghiile lui au lăsat urme grase pe lemnul ceruit.

— De unde ai avut bani pentru toate astea? a întrebat. Salariul tău de designer nu ajungea.

— Nu e treaba ta.

— Ai găsit pe cineva cu bani?

Mi s-a făcut greață.

— Nu vorbi despre lucruri pe care nu le înțelegi.

— Atunci explică-mi. Sau poate trebuie să afle și avocatul meu cum ai cumpărat locul ăsta.

Mi-am amintit de nopțile în care îl întreținusem după ce își pierduse slujba. Un an și jumătate îmi spusese că situația era temporară, în timp ce mă făcea ratată pentru că nu câștigam suficient. Acum venise să-mi ia și singurul lucru pe care îl obținusem fără ajutorul lui.

— Nu primești niciun leu de la mine.

Taras a râs și și-a scos telefonul.

— Costi, salut. Mă mut mâine la Irina. Da, am făcut pace. Adu o mașină și câteva cutii.

I-am smuls telefonul din mână și l-am aruncat pe covor. Ecranul s-a crăpat într-o pânză de linii luminoase.

— Ai înnebunit? A costat o avere!

— Ieși. Acum.

Vecina de deasupra a lovit de două ori în țeava caloriferului. Taras s-a apropiat de mine, roșu la față, dar încă zâmbind.

— O să regreți scena asta. Am venit pregătit.

A scos din geanta lui o mapă subțire, legată cu o bandă maro. Degetele mele au înghețat.

— Ce ai acolo?

— Exact ceea ce îți va demonstra că nu mai poți să mă dai afară.

A așezat mapa pe masa din bucătărie și a întins mâna spre închizătoare…

PARTEA 2

Degetul lui Taras abia atinsese banda maro când cineva a bătut în ușă. Nu era o bătaie timidă, ci trei lovituri scurte și apăsate, ca și cum omul de pe palier știa că îi vom deschide.

Taras a zâmbit.

— Vezi? Nu sunt singurul care știe unde locuiești.

— Cine e?

— Deschide și vei afla.

Am rămas între el și ușă. Mânerul rece mi-a intrat în palmă. Pentru o clipă, mi-am imaginat că era un vecin venit să întrebe de zgomot. Apoi am auzit o voce bărbătească.

— Doamna Irina Mureșan? Trebuie să discutăm despre o datorie.

Inima mi-a coborât în stomac.

— Ce datorie?

Taras a ridicat din umeri.

— Deschide.

Am întredeschis ușa. Pe palier stătea un bărbat înalt, cu o geantă neagră și o mustață tunsă scurt. Nu purta uniformă, dar ținea în mână o foaie cu antetul unei firme de credit.

— Sunt Pavel Dima. Soțul dumneavoastră a garantat pentru un împrumut folosind această adresă.

M-am întors spre Taras.

— Ce înseamnă asta?

— Nu face teatru.

— Eu nu am semnat nimic.

Pavel și-a coborât privirea spre foaie.

— Apare o semnătură cu numele dumneavoastră și o copie după actul de identitate.

Mi s-au înmuiat genunchii. Actul meu dispăruse câteva zile în urmă, când Taras venise să-și ia hainele din apartamentul vechi. Îl întrebasem atunci dacă văzuse documentul. Îmi spusese că eram paranoică.

— Tu ai luat buletinul meu?

— Aveai grijă de lucrurile tale, nu mă acuza pe mine.

— Pavel, a intervenit Taras, pleacă. Soția mea e nervoasă.

— Nu plec până nu lămurim garanția.

Taras a smuls foaia din mâna lui și a mototolit-o.

— Nu ai voie să intri în casa mea.

Pavel s-a uitat la mine, nu la el.

— Doamnă, dacă documentele sunt false, aveți nevoie de originalele actelor de proprietate și de o confirmare de la notar. Altfel, firma poate începe procedura de recuperare.

Am simțit că pereții se apropie. Apartamentul meu, pereții pe care îi vopsisem singură, putea fi legat de o datorie făcută de omul de care încercam să scap.

— Cât a împrumutat?

Pavel a ezitat.

— Șaptezeci și cinci de mii de lei.

Taras a izbucnit.

— Nu o speria! Este o formalitate.

— O formalitate nu vine cu penalități zilnice, am spus.

Pentru prima dată, zâmbetul lui s-a subțiat.

— Ascultă-mă, Irina. Dacă mă primești aici, rezolvăm totul. Dacă mă alungi, rămâi singură cu problema.

— Problema ai creat-o tu.

— Suntem căsătoriți. Dacă se întâmplă ceva, te afectează și pe tine.

În spatele lui, mapa maro stătea încă pe masă. Am luat-o înainte să mă poată opri și am desfăcut banda. Înăuntru se afla un document cu ștampila unui notar, două copii după acte și o pagină pe care numele meu apărea sub o semnătură tremurată.

Nu era semnătura mea.

— Ce este asta?

Taras s-a repezit spre mine, dar Pavel i-a prins brațul.

— Nu atingeți documentele.

— Dă-mi mapa, Irina!

Am făcut un pas înapoi. Pe ultima pagină era un număr de dosar și o dată: ziua în care cumpărasem apartamentul.

Atunci mi-am amintit ceva. În acea dimineață, notarul mă întrebase dacă soțul meu știa de tranzacție. Taras refuzase să vină și îmi spusese să rezolv singură, fiindcă „oricum nu voi fi în stare să cumpăr nimic”.

Am întors pagina.

Sub document, cineva scrisese cu cerneală albastră: „Declarația depusă de soț nu corespunde realității.”

— Cine a scris asta? am șoptit.

Taras a devenit livid.

Pavel a privit către capătul coridorului, unde liftul tocmai se oprise.

— Doamnă Mureșan, persoana care a făcut mențiunea este aici. Și a venit să vorbească despre ziua cumpărării apartamentului…

PARTEA 3

Ușile liftului s-au deschis, iar din el a ieșit o femeie scundă, cu părul alb prins într-un coc și cu o geantă roșie strânsă la piept. Am recunoscut-o după câteva secunde.

— Doamna Varga?

Era notarul care întocmise actele apartamentului. În mâna ei se afla o mapă identică cu cea de pe masa mea, dar mai groasă și sigilată cu ceară neagră.

Taras a făcut un pas spre ea.

— Nu aveți ce căuta aici.

— Ba am, domnule Pop. Eu am întocmit actele și am văzut ce ați încercat să faceți.

Fața lui s-a încordat.

— Nu știu despre ce vorbiți.

Doamna Varga a intrat, iar Pavel a închis ușa în urma ei.

— În ziua semnării, Irina a prezentat testamentul mătușii sale, extrasul bancar și contractul de vânzare al casei moștenite. Banii pentru apartament proveneau integral din acea moștenire. Erau bunuri proprii, nu bani comuni.

Am simțit că aerul revine în plămâni, dar Taras a râs forțat.

— Un testament nu dovedește nimic. Era căsătorită cu mine.

— Dovedește exact ce trebuie, a răspuns notarul. Iar dumneavoastră ați semnat o declarație prin care ați recunoscut că nu ați contribuit financiar la cumpărare și că nu aveți pretenții asupra imobilului.

Am privit documentul din mapă. Acolo era semnătura lui Taras, apăsată și înclinată spre dreapta. O recunoșteam. O văzusem ani întregi pe facturi și contracte.

— Ai semnat asta?

— Am semnat ceva provizoriu. Nu înseamnă că renunț la drepturile mele.

— Înseamnă exact asta, a spus doamna Varga. Mai mult, declarația a fost înregistrată înainte de plata finală.

Pavel a luat foaia mototolită de Taras și a desfăcut-o cu grijă.

— Atunci garanția pentru împrumut este falsă.

Taras și-a întors privirea spre mine.

— Irina, ascultă-mă. Am avut nevoie de bani. Urma să-i pun înapoi.

— Șaptezeci și cinci de mii?

— Aveam o oportunitate.

— La jocuri?

Pavel a scos din geantă o listă de plăți. Taras a întins mâna după ea, dar femeia a retras documentul.

— Împrumutul a fost transferat în trei tranșe către un club de pariuri și către un cont pe numele lui Costi Bălan, a spus Pavel.

Am simțit o lovitură rece în piept. Costi era prietenul care urma să-l ajute să-și mute lucrurile. Nu venise pentru cutii. Venise pentru planul lui.

— Ai vrut să te muți aici ca să-mi iei apartamentul și să-l folosești drept garanție.

— Nu era așa.

— Atunci cum era?

Taras a deschis gura, dar nu a găsit nicio explicație care să reziste lângă documente.

Doamna Varga a întins o ultimă hârtie.

— Mai există ceva. În urmă cu zece zile, domnul Pop a venit la biroul meu și mi-a cerut o copie a declarației. A spus că soția lui este de acord să vândă apartamentul.

Mi s-a tăiat respirația.

— Eu nu am fost de acord cu nimic.

— Știu. De aceea am notat cererea și am păstrat copia. Dar astăzi am primit un mesaj de la banca unde a fost depusă cererea de credit. Cineva a încercat să folosească documentele dumneavoastră pentru o a doua retragere.

Telefonul meu a vibrat pe masă. Era un număr necunoscut.

Am răspuns.

— Doamna Mureșan? a spus o voce de femeie. Vă rog să nu semnați nimic și să nu-l lăsați pe soțul dumneavoastră să plece cu mapa. Tocmai am găsit numele persoanei care a autorizat împrumutul…

Vocea s-a oprit brusc. În aceeași clipă, Taras a smuls geanta roșie a notarului și s-a repezit spre documente…

S-ar putea să-ți placă și aceste povești:

După moartea soțului meu, cumnata mi-a luat actele și mi-a contestat semnătura, dar când am intrat în conac a pălit Soția mea era coborâtă în mormânt când am auzit un geamăt, iar chipul nurorii mele s-a golit de culoare Soțul meu ne-a lăsat într-o locuință ruinată, iar când mama lui a intrat, zâmbetul i-a dispărut Fostul meu soț m-a invitat de Crăciun ca să mă umilească, dar când am coborât din elicopter, zâmbetul lui a dispărut PARTEA 4 — Soția mea era coborâtă în mormânt când am auzit un geamăt, iar chipul nurorii mele s-a golit de culoare Familia mea a refuzat ultima dorință a bunicii, dar când pastorul a aprins ecranul, zâmbetul mamei a dispărut