PARTEA 4 — Soțul meu a intrat în apartamentul meu și a cerut jumătate din el, dar telefonul lui a început să vibreze

PARTEA 4

Geanta a căzut pe podea, iar sigiliul de ceară s-a desprins și s-a rostogolit sub masa din bucătărie.

Doamna Varga a strigat.

— Nu atingeți actele!

Taras nu mai părea omul care intrase cu zâmbetul acela superior. Avea fața umedă la tâmple și privirea unui animal prins într-un colț. A apucat mapa, dar Pavel i-a blocat brațul.

— Las-o jos.

— Nu-mi dai tu ordine.

— Atunci îți spun eu, am intervenit. Las-o jos.

El s-a uitat la mine. În ochii lui nu mai era dispreț. Era frică, dar nu pentru mine. Îi era teamă de bani, de datorii și de imaginea pe care încercase să o păstreze cu orice preț.

Taras a scăpat mapa.

Telefonul meu era încă lipit de ureche.

— Doamnă Mureșan? a întrebat femeia de la bancă. Mă auziți?

— Da. Spuneți-mi cine a autorizat împrumutul.

— Cererea a fost depusă printr-un intermediar. Numele lui este Costi Bălan.

Am privit spre Taras.

— Prietenul tău.

— Nu-l amesteca pe Costi.

— El a depus actele?

— Nu știu ce a făcut.

Pavel a scos un dosar subțire și l-a deschis.

— Eu știu. Aici sunt copiile transmise de firmă. Cererea a fost trimisă de pe adresa lui electronică.

Taras a lovit cu pumnul în masă. Lingurița din farfurioară a sărit și a căzut pe gresie.

— Costi mi-a promis că rezolvă.

Cuvintele au ieșit înainte să-și poată pune frâna.

Nimeni nu a spus nimic pentru câteva secunde.

— Ce urma să rezolve? am întrebat.

Taras s-a întors spre mine.

— Nu trebuia să afli așa.

— Cum trebuia să aflu? După ce îmi vindeai apartamentul?

— Nu voiam să-l vând. Aveam nevoie să-l folosesc ca garanție până îmi reveneam.

— Din ce?

— Aveam datorii.

— Datorii pe care le-ai făcut pariind.

El și-a trecut mâna peste față.

— Credeam că pot recupera totul.

Doamna Varga s-a aplecat și a recuperat sigiliul de sub masă.

— Ați falsificat acordul soției, ați folosit o copie a actului ei și ați cerut o nouă evaluare a imobilului. Nu este o neînțelegere între soți.

Taras s-a întors spre ea.

— Dacă depuneți plângere, îmi distrugeți viața.

— Nu eu am făcut asta, a răspuns femeia. Dumneavoastră ați făcut-o.

Telefonul lui a sunat. Pe ecran apărea numele Costi. Taras a răspuns pe difuzor, poate pentru că avea mâinile tremurânde.

— Unde ești? a întrebat Costi.

— La Irina.

— Ți-am spus să nu te duci acolo până nu semnează.

Am simțit că sângele îmi fuge din obraji.

— Ce să semnez? am întrebat.

La celălalt capăt s-a făcut liniște.

— Taras, închide, a spus Costi.

— Nu. Spune-i.

— Nu mă băga în asta.

— Deja m-ai băgat, a răspuns Taras. Ai trimis actele.

— Tu mi-ai dat copia și parola de la poșta ei electronică!

Pavel a închis telefonul după ce a notat numărul. Taras s-a lăsat pe marginea canapelei, cu coatele pe genunchi.

În acea clipă am înțeles că el nu venise pentru locuință. Venise pentru ieșirea lui. Apartamentul meu era doar ultimul lucru pe care intenționa să-l sacrifice ca să nu recunoască faptul că pierduse totul.

Banca a blocat cererea în aceeași zi, iar documentele notariale au fost transmise pentru verificare. Firma de credit nu a mai putut lega împrumutul de apartament. Taras a trebuit să returneze banii obținuți prin intermediar, iar Costi a dispărut înainte să mai poată fi găsit la telefon. Nu am mers după ei din ușă în ușă. Aveam deja suficiente dovezi și, pentru prima dată, nu mai eram eu cea care trebuia să repare dezastrul lor.

Taras a rămas în apartament doar până când doamna Varga și Pavel au plecat. Apoi și-a strâns telefonul crăpat și portofelul.

— Unde să mă duc? a întrebat.

Întrebarea nu avea furie. Avea gol.

— La omul care te-a ajutat să faci asta.

— Costi nu mă mai primește.

— Atunci la fratele tău.

— Nu vorbește cu mine.

Am privit spre hol. În cuier atârna încă fularul lui vechi, cu o pată de ulei lângă franjuri. Îl lăsase acolo cu trei luni în urmă și uitasem să-l arunc într-o cutie.

— Taras, ai confundat ani întregi răbdarea mea cu slăbiciunea. Nu mai face asta.

A coborât privirea.

— Eu chiar am crezut că o să te întorci.

— Nu. Ai crezut că, dacă mă umilești destul, mă voi teme să plec.

A ridicat ochii.

— M-ai iubit vreodată?

Întrebarea m-a lovit mai tare decât toate acuzațiile lui. Pentru o clipă, am văzut băiatul care îmi aducea cafea înainte de serviciu și îmi ținea umbrela în stația de autobuz. Poate că îl iubisem. Poate că iubisem doar promisiunea celui care părea să fie.

— Da, am spus. Dar iubirea nu transformă o fraudă în dreptate.

El a dat din cap și și-a luat geanta.

La ușă, s-a oprit.

— Ce vei face cu apartamentul?

Am privit spre peretele gol din sufragerie. Acolo urma să pun planșele pentru primul meu proiect independent: o casă de tranziție pentru femei care plecau din relații abuzive. Nu era un proiect mare. Era o clădire veche, cu șase camere și ferestre care nu se închideau bine. Dar era al meu.

— Îl voi păstra, am spus. Și voi lucra aici.

— Singură?

— Nu. Cu oameni care nu cer să-mi pierd numele ca să le fie lor mai ușor.

Taras a rămas câteva secunde cu mâna pe mâner, apoi a plecat fără să mai spună nimic. Nu pentru că se schimbase. Ci pentru că toate ușile pe care încercase să le forțeze aveau, în sfârșit, martori și acte de partea lor.

După ce am strâns cioburile cănii, am găsit sub dulap un petic de hârtie îmbibat cu ceai. Era schița pe care o făcusem cu o seară înainte pentru camera comună din casa de tranziție: un raft jos, o lampă caldă și șase cârlige pentru haine.

Am netezit foaia cu palma.

Apoi am sunat-o pe coordonatoarea proiectului.

— Irina, mi-a spus ea, banca ne-a confirmat că donația ta rămâne valabilă. Putem începe amenajarea luni.

Am zâmbit, privind fisura din cana spartă.

— Luni venim cu primele scânduri.

— Și dacă femeile de acolo nu vor ști unde să stea?

Am luat creionul și am adăugat încă un cârlig pe schiță.

— Le spunem că aici nu trebuie să ceară voie ca să rămână.

Pe hârtie, al șaptelea cârlig a stat strâmb, dar nu l-am mai șters.