Soțul meu a anunțat că îi evacuează pe chiriași, iar când i-am cerut explicații, a încetat să zâmbească

În clipa în care am intrat în biroul nostru, soțul meu mi-a spus că le dăduse chiriașilor o săptămână să plece, iar mama lui urma să se mute în apartamentul de pe strada Zelenă.

M-am oprit cu mâna pe clanță. În jurul meu, pereții de sticlă reflectau lumina rece a după-amiezii, iar de pe biroul lui Mihai se auzea ticăitul unui ceas mic, cu cadran crem.

— Poți să repeți? am întrebat.

Mihai nici măcar nu și-a ridicat privirea din telefon.

— Le-am spus să elibereze locuința. Mama are nevoie de ea.

— Le-ai spus tu?

— Da. Care este problema?

Problema era că apartamentul era al meu. Nu al nostru. Al meu.

Îl cumpărasem cu trei ani înainte să-l cunosc, cu banii strânși de la clinica unde lucrasem și cu moștenirea lăsată de bunica mea. Îmi aminteam perfect ziua semnării: ploaia lovea geamurile notarului, iar eu țineam în palmă cheia prinsă de un mic breloc în formă de casă, făcut din lemn de cireș. Bunica mi-l dăruise înainte să moară și îmi spusese să nu las niciodată pe altcineva să hotărască unde este casa mea.

De când mă căsătorisem cu Mihai, închiriasem apartamentul unei familii liniștite. Ana și Radu plătiseră mereu la timp, aveau un băiețel de șase ani și îngrijeau locul mai bine decât mulți proprietari. Nu exista niciun motiv pentru evacuare.

— Ai vorbit cu ei fără să mă întrebi? am spus.

Mihai a aruncat telefonul pe masă.

— Nu am nevoie de aprobarea ta pentru o soluție evidentă. Mama nu poate continua să stea în garsoniera aceea umedă.

— Mama ta are un contract acolo până la sfârșitul anului.

— Îl reziliază.

— Cine?

Atunci m-a privit. Avea ochii îngustați și un zâmbet fără căldură.

— Tu faci mereu lucrurile mai complicate decât sunt.

La ora două fără zece, telefonul meu vibrase în timpul unei ședințe. Oana, vecina de lângă apartamentul de pe strada Zelenă, îmi spusese că un bărbat venise la ușă și le vorbise chiriașilor despre o săptămână și despre plecare. Vocea ei prudentă încă îmi răsuna în minte.

Am sunat-o pe Ana din mașină, la ora trei și douăzeci. Mi-a răspuns după primul apel.

— Doamnă Eugenia, îmi pare rău că vă deranjez, dar omul acela a spus că este reprezentantul proprietarului.

— Și ce i-ați răspuns?

— Că dumneavoastră sunteți proprietara. Atunci a râs și ne-a spus că nu știm ce se întâmplă în propria noastră casă.

Am strâns volanul până când mi-au amorțit degetele.

— Nu plecați nicăieri. Voi veni imediat.

În apartament, pe masa din hol, am găsit o foaie albă cu antetul unei firme de administrare. Nu era semnată de mine, dar jos apărea numele meu, scris aproape corect. Aproape.

Mihai a intrat după mine, cu o geantă neagră în mână.

— Ți-am spus că totul este aranjat.

— Nu este aranjat. Este ilegal.

— Ai grijă cum vorbești cu mine.

— Tu să ai grijă ce faci cu numele meu.

Pentru prima dată, expresia lui s-a schimbat. A privit spre geanta neagră, apoi spre sertarul în care păstram actele apartamentului. Brelocul de lemn atârna de cheia sertarului și se lovea încet de metal.

Mihai a întins mâna spre el.

— Dă-mi cheia, Eugenia. Trebuie să terminăm discuția asta înainte să vină mama…

PARTEA 2

Mâna lui s-a oprit la câțiva centimetri de cheia sertarului.

— Ce ai în geanta aceea? am întrebat.

— Documente pentru mutarea mamei.

— Arată-mi-le.

— Nu ai dreptul să-mi vorbești ca unui infractor.

— Atunci deschide geanta și demonstrează-mi.

În hol mirosea a praf și a detergent de lămâie. Pe perete, ceasul pătrat arăta patru fără un sfert. Mihai a zâmbit din nou, dar zâmbetul îi tremura într-un colț.

— Ai devenit paranoică.

— Iar tu ai devenit proprietar peste noapte.

Nu a deschis geanta. A luat-o și a plecat, trântind ușa atât de tare încât brelocul meu în formă de casă s-a izbit de lemn.

La ora cinci, m-am întâlnit cu Ana și Radu în apartament. Băiețelul lor, Luca, stătea pe covor și ținea în brațe un dinozaur verde fără un ochi. Pe masă era o cană cu lapte rece, uitată lângă o cutie cu creioane.

— Nu vreau să vă sperii, le-am spus, dar nimeni nu vă poate evacua fără o procedură legală.

Radu și-a trecut palma peste frunte.

— Bărbatul acela a spus că soțul dumneavoastră i-a dat mandat.

— Mihai nu are mandat.

Ana a scos telefonul.

— Ne-a trimis și un mesaj. Uitați.

Pe ecran apărea o fotografie a unei împuterniciri. Sub ea, un text scurt: Dacă nu părăsiți locuința până vineri, schimbăm yala și vă scoatem lucrurile pe palier.

Mi s-a făcut frig, deși caloriferul era încins.

— Nu răspundeți. Salvați totul.

— Doamnă Eugenia, noi nu vrem scandal, a spus Ana.

— Nici eu. Vreau doar să nu vă fie frică în casa pentru care plătiți chirie.

La șase și zece, am ajuns la biroul notarului care întocmise actele de cumpărare. Doamna Pavel m-a primit într-o cameră îngustă, unde mirosea a hârtie veche și cafea arsă.

— Aveți originalul contractului? m-a întrebat.

— Da, acasă.

— Atunci aduceți-l mâine dimineață. Dar înainte trebuie să vă spun ceva.

A deschis calculatorul și și-a rotit ecranul spre mine.

— Acum trei luni, cineva a cerut o copie legalizată a actului de proprietate.

— Cine?

Doamna Pavel a apăsat pe câteva taste.

— Cererea a fost făcută de o persoană care a prezentat o procură din partea dumneavoastră.

Mi-am simțit pulsul în gât.

— Eu nu am dat nicio procură.

— Știu. Semnătura nu seamănă cu cea din contract.

— Și totuși ați eliberat copia?

— Nu. Am refuzat. Persoana a plecat foarte nervoasă.

— Cum arăta?

Notara s-a uitat spre un carnețel.

— Bărbat, aproximativ cincizeci de ani. A spus că lucrează pentru o firmă de administrare. Numele firmei era Armonia Locuințe.

Am deschis telefonul și am căutat rapid. Firma era înregistrată la aceeași adresă cu o societate în care Mihai fusese administrator până cu șase luni înainte.

La ora opt, când am ajuns acasă, Mihai mă aștepta în bucătărie. Avea două pahare pe masă, dar doar unul fusese folosit. Lângă el se afla brelocul meu din lemn.

— L-ai luat din sertar? am întrebat.

— Voiam să-ți arăt că încă sunt soțul tău, nu dușmanul tău.

— Unde sunt actele mele?

— În locul în care le-ai lăsat.

— Și de ce ai nevoie de o firmă care se dă drept administrator?

Mihai s-a ridicat încet.

— Pentru că tu nu înțelegi cât de multe am făcut pentru noi.

— Pentru noi sau pentru mama ta?

În clipa aceea, telefonul lui a vibrat. S-a uitat la ecran și a devenit palid.

— Cine este? am întrebat.

El nu a răspuns.

Pe masă, ecranul s-a aprins din nou. Era un mesaj de la numărul necunoscut care îi scria: Dacă nu îi spui adevărul în seara asta, îl voi spune eu mâine, în fața ei…

PARTEA 3

Mihai a închis telefonul, dar mesajul rămăsese întipărit în mintea mea ca o rană proaspătă.

— Cine ți-a scris? am repetat.

— Nu contează.

— Ba contează totul.

În bucătărie, frigiderul bâzâia monoton, iar lumina de sub dulapuri îi făcea fața să pară bolnavă. Mihai a luat brelocul de lemn și l-a rotit între degete.

— Mâine mergem la notar, a spus el. Îți explic acolo.

— Nu mergem nicăieri împreună.

— Dacă faci scandal, pierdem apartamentul.

Cuvintele lui au căzut între noi.

— Cum adică pierdem apartamentul?

Atunci a sunat cineva la ușă.

Era doamna Pavel. Venise cu un dosar subțire și cu un bărbat înalt, cu o mapă maronie lipită de piept.

— Acesta este domnul Cernat, avocatul nostru, a spus ea. Trebuie să vedeți ceva înainte să luați orice decizie.

Mihai a făcut un pas spre ușă.

— Nu este momentul potrivit.

— Ba exact acum este, a răspuns avocatul.

În living, la ora nouă și douăzeci, doamna Pavel a scos din mapă o copie a cererii depuse pentru transferul drepturilor asupra apartamentului. În josul paginii se afla o semnătură falsificată a mea și o declarație prin care îl autorizam pe Mihai să închirieze, să administreze și să vândă locuința.

Am simțit că podeaua se înclină.

— Eu nu am semnat asta.

— Știu, a spus avocatul Cernat. Dar cineva a încercat să folosească documentul pentru a obține un împrumut.

M-am uitat la Mihai.

— Ai pus apartamentul drept garanție?

— Nu s-a întâmplat nimic.

— Ai răspuns la întrebare.

— Aveam nevoie de bani pentru firmă.

— Firma aceea pe care ai închis-o?

El a tăcut.

Doamna Pavel a întins o foaie și mai veche.

— Împrumutul a fost cerut acum patru luni. Banca a trimis un evaluator. Dosarul a fost blocat pentru că procura ridica suspiciuni.

— De ce nu m-ați sunat? am întrebat.

— Nu aveam numărul dumneavoastră actual. Soțul dumneavoastră a lăsat un număr de contact și a spus că vă aflați în străinătate.

Mi s-a strâns stomacul.

— Și chiriașii?

— A încercat să-i sperie pentru a-i face să plece. Voia să prezinte apartamentul ca fiind liber înainte de o nouă cerere de finanțare.

Mihai a lovit cu palma în spătarul scaunului.

— Nu am vrut să vă fac rău! Am vrut să rezolv problemele!

— Ai folosit numele meu, ai amenințat o familie și ai încercat să iei un credit cu casa mea, am spus. Cum numești asta?

— O greșeală.

Avocatul Cernat a pus pe masă un dispozitiv mic, negru.

— Nu este totul.

A apăsat un buton. Din difuzor s-a auzit vocea lui Mihai, înregistrată într-un hol.

— Spune-le că apartamentul va fi al mamei mele. Dacă Eugenia întreabă, zici că a semnat deja.

Apoi s-a auzit vocea bărbatului care îi vizitase pe chiriași.

— Și dacă refuză?

— Îi sperii. Ea cedează când crede că pierde tot.

Mihai a rămas nemișcat. Eu am simțit cum îmi dispar ultimele îndoieli.

— Cine a făcut înregistrarea? am întrebat.

Avocatul s-a uitat spre ușă.

— Fratele dumneavoastră, Victor. El a lucrat o vreme la firma lui Mihai și a descoperit că banii chiriilor nu ajungeau în contul dumneavoastră.

Mihai a șoptit:

— Victor nu are voie să se bage.

În acel moment, telefonul meu a sunat. Era banca. Am răspuns, iar vocea unei femei mi-a spus că fusese depusă în dimineața aceea o nouă cerere, de data aceasta cu un document original atașat.

— Ce document? am întrebat.

Femeia a ezitat.

— Un contract prin care dumneavoastră ați fi cedat apartamentul. Iar cererea a fost aprobată provizoriu. Dacă nu veniți mâine la ora opt, transferul poate deveni executoriu…

S-ar putea să-ți placă și aceste povești:

PARTEA 4 — Soacra mi-a umilit masa de Anul Nou, iar când am pus un plic în fața ei, zâmbetul i s-a stins PARTEA 4 — Soacra mea a numit masa mea o rușine, apoi a deschis gura despre casa de la țară — iar zâmbetul i-a dispărut Mama m-a numit „însoțitoare” la poarta bazei, dar când gardianul mi-a verificat legitimația, a început să tremure PARTEA 4 — Soacra mea m-a întrebat dacă mai pot avea copii, iar când i-am răspuns, zâmbetul soțului meu a dispărut Soacra mea m-a întrebat dacă mai pot avea copii, iar când i-am răspuns, zâmbetul soțului meu a dispărut PARTEA 4 — Am tras un scaun pentru fetița cu proteză, iar bărbatul de la ușă a încetat brusc să mai zâmbească