PARTEA 4 — Tatăl meu a ales viitorul surorii mele și mi-a împins scrisoarea peste masă, dar apoi a ridicat brusc privirea

PARTEA 4

Tata nu a mai apucat să spună nimic. Telefonul i-a sunat din nou, iar de data aceasta nu a răspuns.

A treia oară, a apăsat pe ecran cu degetul tremurând.

— Domnule Dobre, ați primit notificarea? a întrebat o voce de la celălalt capăt.

El s-a îndepărtat câțiva pași, dar eram suficient de aproape să-l aud.

— Nu știu despre ce vorbiți.

— Este vorba despre cererea dumneavoastră de a apărea ca susținător al proiectului fiicei dumneavoastră. Comisia a verificat documentele. Afirmațiile nu corespund realității.

Tata s-a uitat spre mine.

— A fost o neînțelegere.

— Nu este o neînțelegere. Este o declarație semnată. Avocatul nostru vă va contacta.

Apelul s-a încheiat.

Mama a început să plângă în liniște. Marina stătea lângă banca pe care lăsase buchetul de crini. Petalele albe se desprinseseră și se lipiseră de asfalt.

— Elena, a spus tata, trebuie să rezolvăm asta în familie.

— Ați avut patru ani să o faceți.

— Nu vrei să ne distrugi reputația.

— Nu eu am construit-o pe o minciună.

Nicolae mi-a întins telefonul. Pe ecran era o înregistrare audio de la cina în care tata îmi spusese că nu merita să se investească în mine. Nu știam că laptopul vechi înregistrase automat sunetul atunci când îl folosisem pentru a căuta burse. Nicolae îl descoperise printre fișierele recuperate după ce îi cerusem ajutorul cu documentele concursului.

Tata a ascultat primele secunde.

Vocea lui, clară și rece, a răsunat între stadion și clădirea administrativă.

„În ea merită să investim. În tine, nu.”

Apoi vocea mea, mică și obosită:

„Și dacă nu reușesc?”

Iar răspunsul lui:

„Atunci va fi problema ta.”

Tata a închis ochii.

Pentru prima dată, nu putea să-și explice propriile cuvinte ca pe o exagerare a mea. Le auzea din afară, fără masă, fără farfurii, fără mama care să-i aprobe fiecare hotărâre.

— Eram furios, a murmurat.

— Nu, am spus. Erai sigur.

— Elena…

— Nu mai încerca să schimbi sensul lucrurilor doar pentru că acum te doare să le auzi.

În seara aceea, tata a sunat la avocatul familiei. Avocatul l-a ascultat, apoi i-a spus că nu va trimite nicio scrisoare către programul național și nu va pretinde niciun drept asupra muncii mele.

— Dar suntem părinții ei, a protestat tata.

— Asta nu vă face autori ai proiectului, a răspuns avocatul. Și, după ce am văzut documentele, nu vă recomand să continuați.

— Mă ameninți?

— Vă explic consecințele.

A doua zi, tata a încercat să contacteze conducerea programului. Nu i-a răspuns nimeni.

A încercat prin Marina. Ea mi-a trimis un mesaj scurt: „Tata vrea să vorbească cu tine. Spune că totul a scăpat de sub control”.

Am lăsat telefonul pe masă.

După o oră, Marina a sunat.

— Nu trebuie să-l ierți acum, mi-a spus.

— Nu sunt sigură că trebuie să-l urăsc.

— Eu l-am lăsat să creadă că e normal să primească totul pentru mine.

— Ai fost copilul favorizat, Marina. Nu ai inventat regulile.

— Dar am profitat de ele.

Am tăcut amândouă.

— Îmi pare rău, a spus ea.

— Îți cred regretul. Dar nu pot să repar eu ce ai ales tu să nu vezi.

În săptămâna următoare, universitatea a publicat rezultatele programului. Numele meu era trecut primul, alături de proiectul care urma să ajute orașele să reducă risipa din bugetele locale. În dreptul susținătorilor apărea o singură instituție: universitatea.

Numele tatălui meu nu apărea nicăieri.

Totuși, cel mai greu moment nu a fost telefonul avocatului și nici reacția lui. A fost când m-am întors în camera veche din casa părinților, ca să-mi iau ultimele lucruri.

Era după-amiază. Lumina intra prin perdeaua îngălbenită, iar pe birou se afla fotografia de familie în care fuseseră doar trei locuri la masă. Mama încercase să o ascundă într-un sertar, dar colțul ei ieșea afară.

Am tras sertarul.

Sub fotografie era cana albă, cu marginea ciobită. O lăsasem acolo în noaptea în care plecasem, fiindcă nu mai aveam loc în geantă.

Am luat-o în palmă.

— Ai venit să o iei? a întrebat mama din prag.

— Da.

— Credeam că nu mai înseamnă nimic pentru tine.

— Tocmai de aceea trebuie să o iau.

Mama a privit fotografia.

— Tata tău nu știe cum să-ți vorbească.

— Știe. Doar că nu-i place ce ar trebui să spună.

Ea a început să plângă.

— Nu am vrut să te simți exclusă.

— Dar m-am simțit. În fiecare zi în care ați vorbit despre Marina ca despre o investiție și despre mine ca despre o problemă rezistentă.

Mama s-a apropiat.

— Mai putem fi o familie?

Am strâns cana la piept.

— Poate. Dar nu mai putem fi familia de atunci.

Am plecat fără să mai iau fotografia.

Trei luni mai târziu, locuiam într-un apartament mic din capitală, la etajul patru, cu o bibliotecă improvizată din lăzi de lemn. Diminețile începeau cu zgomotul tramvaielor și cu mirosul de pâine prăjită. Lucram la programul național, iar pe birou aveam mereu trei lucruri: un caiet cu foi galbene, o agrafă neagră și cana albă cu marginea ciobită.

Într-o sâmbătă, Marina a venit să mă viziteze.

Nu purta hainele scumpe din fotografiile vechi. Avea o geacă simplă și ținea în mână un dosar subțire.

— Am renunțat la postul din firma tatălui, mi-a spus.

— De ce?

— Pentru că nu mai vreau să fiu dovada că el a avut dreptate.

Am pus ceai în două căni. Ei i-am dat una nouă.

— Ce vei face?

— Voi începe de jos. Nu știu cum.

— Nici eu nu știam.

Marina a zâmbit trist.

— Tu aveai măcar un profesor care te vedea.

— Acum te poți vedea singură.

Nu am îmbrățișat-o. Încă nu eram pregătite pentru asta. Dar am lăsat ușa deschisă când a plecat.

În iarna aceea, am primit prima mea echipă de cercetare. Erau patru studenți speriați și foarte inteligenți. Le-am explicat că nicio lucrare nu trebuie ascunsă într-un sertar doar fiindcă autorul ei nu are bani, haine potrivite sau părinți care să creadă în el.

Un băiat a întrebat:

— Și dacă nimeni nu ne alege?

Am privit cana de pe birou.

— Atunci vom continua până când rezultatele nu vor mai putea fi ignorate.

Am învățat să nu mai verific telefonul înainte de culcare. Am învățat să mănânc fără să mă grăbesc. Am învățat că liniștea nu este gol, ci spațiul în care începi să te auzi.

După aproape șase luni, tata mi-a trimis un mesaj.

„Am vândut mașina și am pus bani într-un cont pentru tine. Vreau să repar ce am făcut. Vino acasă și discutăm.”

Am citit mesajul de două ori.

Apoi am răspuns:

„Nu am nevoie de bani ca să uit. Am nevoie să accepți că nu mai sunt fata pe care ai lăsat-o să plece. Nu mă întorc la viața aceea.”

A mai trimis un mesaj.

„Sunt tatăl tău.”

Am ținut telefonul în mână mult timp.

De data aceasta, nu am simțit furie. Doar oboseala unui drum încheiat.

„Iar eu sunt fiica ta. Dar nu mai sunt proiectul tău eșuat.”

Am blocat numărul.

Afară ningea pentru prima dată în acel an. Fulgi mici se lipeau de geam și se topeau imediat. Am luat cana albă de pe birou și am umplut-o cu ceai.

Marginea ciobită mi-a atins buza, exact ca în noaptea în care căutasem prima bursă pe laptopul vechi.

Atunci nu aveam bani, sprijin sau certitudini.

Aveam doar o ușă închisă și suficient curaj să caut alta.

Am privit ninsoarea.

De data aceasta, eram acasă.