PARTEA 4 — Soțul meu m-a lăsat acasă pentru amanta lui, iar când am intrat la gala lui, zâmbetul i s-a stins

PARTEA 4

Am recitit mesajul de trei ori.

La ora nouă și patruzeci de minute, sala laterală era plină de oameni care vorbeau în șoaptă. În spatele ușii se auzeau pași grăbiți, telefoane și vocea lui Iulian, care încerca să convingă pe cineva că totul era o neînțelegere.

— Nu mergi singură, a spus Mara.

— Nu merg singură. Merg cu tine.

Radu a ridicat privirea.

— Clinica Valea Nordului este la douăzeci de minute de aici. Dar înainte să pleci, trebuie să știi că agenții au intrat deja în biroul lui Iulian.

— Atunci nu mai există nimic de salvat acolo.

Iulian a apărut în prag. Își pierduse papionul, iar cămașa îi era desfăcută la gât. Pentru prima dată după opt ani, părea mai mic decât era.

— Elena, te rog.

— Nu mă mai ruga să te salvez.

— Nu am vrut să ajungă atât de departe.

— Ai vrut bani, admirație și o altă femeie. Doar consecințele nu le-ai vrut.

A făcut un pas către mine.

— Dacă pleci acum, totul se poate rezolva între noi.

— Între noi s-a rezolvat în bucătărie, când mi-ai spus să termin vasele în timp ce îți duceai amanta la gală.

— Nu era amanta mea.

Victoria, care stătea în spatele lui, a râs amar.

— Atunci de ce mi-ai promis că divorțezi?

Iulian a închis ochii.

În acel moment, unul dintre agenții de pază a intrat cu un calculator portabil.

— Doamnă Dobre, trebuie să ascultați asta înainte să plecați.

La ora zece fără cinci, ne-am strâns într-o sală de ședințe goală. Agentul a conectat calculatorul la ecran. Înregistrarea provenea din biroul lui Iulian, cu șase luni înainte.

Vocea lui se auzea clar.

„Elena nu știe că firma ei de familie a lăsat activele pe numele meu. Când vom prelua contractul clinicilor, va crede că eu am ridicat totul. Apoi o voi face să semneze divorțul fără să ceară nimic.”

Mi s-a strâns stomacul.

Nu mai era doar trădarea unui soț. Iulian își pregătise viața întreagă ca pe o scenă în care eu trebuia să joc rolul femeii recunoscătoare.

Agentul a oprit înregistrarea.

— Mai este o parte, a spus el.

Pe ecran a apărut Eugenia. Stătea în același birou, cu mâna pe geanta ei aurie.

— Fata aceea trebuie ținută sub control, spunea ea. Dacă află cine a finanțat compania, ne scoate pe toți din casă.

Iulian răspundea:

— Nu va afla. Ea crede că eu am salvat-o din sărăcie.

Mi-am dus mâna la degetul tăiat. Rana se redeschisese puțin, iar o picătură roșie căzuse pe mapa cu acte.

Atunci am înțeles de ce mesajul mă trimisese la clinică. Nu era o amenințare. Era o invitație la ultima dovadă.

La zece și douăzeci, am ajuns la Valea Nordului. În hol mirosea a dezinfectant și a cafea veche. O femeie în vârstă ne aștepta lângă recepție, ținând strâns un dosar subțire.

— Sunteți Elena? a întrebat ea.

— Da.

— Sunt Ana Mureșan, fostă contabilă a tatălui dumneavoastră.

M-am oprit.

Tatăl meu murise când eu aveam douăzeci și trei de ani. Crezusem că afacerea lui fusese vândută înainte să-l cunosc pe Iulian.

Ana mi-a întins dosarul.

— Tatăl dumneavoastră nu a vândut compania. A pus-o într-un fond administrat în secret pentru dumneavoastră. Iulian a aflat și s-a apropiat de dumneavoastră pentru a ajunge la active.

Am deschis dosarul. Prima pagină purta semnătura tatălui meu și data cu un an înainte să-l întâlnesc pe Iulian.

— De ce nu mi-a spus nimeni?

— Pentru că tatăl dumneavoastră se temea că veți avea încredere în primul om care vă va spune că vă iubește.

Mara a privit spre mine, dar nu a spus nimic.

În spatele nostru, telefonul a început să sune. Era avocatul grupului.

— Elena, poliția a emis mandat pentru Iulian, Eugenia și Cristina. Au fost găsite documente falsificate și transferuri ascunse. Dar mai este ceva: Iulian a încercat să fugă din hotel.

— Unde este acum?

— În parcarea subterană. A fost oprit.

Am închis ochii.

Nu am simțit bucurie. Doar o oboseală adâncă, aceea pe care o simți când ai ținut prea mult timp o ușă închisă împotriva unei furtuni.

La prânz, în sala de audieri, Iulian a ascultat pentru prima dată înregistrarea completă. Stătea între avocat și un agent, cu mâinile strânse pe masă.

Vocea lui umplea încăperea.

„Ea nu verifică niciodată documentele. Preferă să creadă că sunt un om bun.”

Iulian și-a ridicat încet capul.

— Opriți înregistrarea.

— Ai spus asta, a răspuns avocatul lui.

— Nu am spus.

— Te auzi singur.

A urmat tăcerea.

Pentru prima dată, Iulian nu mai putea schimba povestea. Nu mai putea spune că fusese provocat, că îl înțeleseseră greșit sau că eu exageram. Vocea lui era acolo, limpede, rece și imposibil de negat.

În aceeași zi, judecătorul a aprobat măsurile de protecție pentru activele grupului. Casa nu a fost executată. Era proprietatea companiei, iar garanția fusese constituită prin documente obținute fraudulos. Iulian nu mai avea acces la ea, dar nici eu nu am vrut să mă întorc acolo.

Am mers seara să-mi iau lucrurile.

Holul era întunecat. În bucătărie, vasele rămăseseră în chiuvetă, exact cum le lăsasem. Pe masă se vedea o pată de vin uscat. În pivniță, sticla veche de țuică de prune stătea încă în fața peretelui fals.

Am luat doar o fotografie cu tata, câteva cărți și brățara simplă din piele pe care o lăsasem în sertar.

În dormitorul nostru, dulapul lui era aproape gol. Nu pentru că își luase hainele, ci pentru că începusem să le scot cu mult înainte să-mi dau seama.

Pe oglindă rămăsese o urmă ovală de la ceasul lui de platină, pe care îl purtase atât de mândru. Am șters urma cu palma.

Și am plecat.

Trei săptămâni mai târziu, locuiam într-un apartament mic din apropierea biroului. Diminețile aveau miros de pâine prăjită și asfalt ud. Nu mai aveam un palat rece, dar aveam o cană galbenă, o fereastră largă și liniștea pe care o cumpărasem cu ani de tăcere.

Grupul de Investiții Astral a continuat să funcționeze. Contractul clinicilor a fost semnat de mine, dar nu pentru a-i demonstra ceva lui Iulian. L-am semnat pentru că oamenii care lucrau acolo nu trebuiau să plătească pentru minciunile lui.

Mara venea la birou la șapte și jumătate.

— Ai dormit? mă întreba.

— Puțin.

— Este un început.

Într-o sâmbătă, am mers la clinica Valea Nordului. În sala de așteptare, o fetiță desena cu un creion portocaliu pe o foaie. M-a privit și mi-a întins desenul.

Era o casă mică, cu o ușă larg deschisă și o femeie în fața ei.

— Asta ești tu? am întrebat.

— Da. Ai voie să intri doar dacă vrei, mi-a spus ea.

Am zâmbit.

Uneori, copiii spun adevărul înainte ca adulții să învețe să-l audă.

Au trecut patru luni.

Procesul lui Iulian a început, iar Eugenia și Cristina au fost chemate să răspundă pentru actele semnate. Victoria a depus mărturie și a restituit banii primiți. Nu am urât-o. Ea mă mințise, dar Iulian o mințise mai întâi pe ea.

Într-o dimineață de noiembrie, când primul îngheț acoperise balustrada, am primit un mesaj de la Iulian.

„Îmi pare rău. Am pierdut tot. Dacă mai există ceva între noi, putem începe din nou. Casa este încă acolo.”

Am privit ecranul mult timp.

Apoi i-am răspuns.

„Nu ai pierdut tot. Ai pierdut doar accesul la ceea ce nu ți-a aparținut niciodată. Eu nu mă mai întorc.”

Am șters conversația.

În seara aceea, am coborât în pivnița noului meu apartament. Nu era elegantă și nu avea rafturi din lemn lustruit. Avea doar două cutii, o bicicletă și un bec care pâlpâia.

Într-una dintre cutii păstrasem sticla veche de țuică de prune. Nu pentru băutură. Pentru că fusese ascunsă în spatele ei ieșirea mea.

Am pus sticla pe un raft și am așezat lângă ea brățara simplă din piele. Rana de pe deget se vindecase, lăsând o urmă subțire.

Am atins-o și mi-am amintit de seara aceea: apa rece, vasele murdare, paharul spart și vocea lui Iulian spunându-mi că nu am prezență.

Apoi am urcat în apartament, am deschis fereastra și am lăsat aerul rece să intre.

Pe stradă ningea pentru prima dată în acel an.

Nu mai aveam nevoie să fiu aleasă.

Îmi alesesem singură drumul.