PARTEA 4 — Soțul meu m-a înjunghiat pentru o zgârietură inventată, iar când am deschis ochii, trandafirii din mâna lui au căzut pe podea

PARTEA 4

Inspectorul nici nu și-a terminat fraza, că telefonul lui Flynn începu să vibreze pe podeaua salonului.

O dată.

Apoi încă o dată.

Pe ecran apărea numele directorului financiar al companiei. Flynn se aplecă, dar inspectorul îi prinse încheietura.

— Nu plecați nicăieri.

— Trebuie să răspund. Este compania mea.

— În clipa asta, problema dumneavoastră este mult mai mare decât compania.

Telefonul continuă să vibreze între pantofii lui lucioși și petalele trandafirilor albi.

În cele din urmă, avocata mea îl ridică și privi ecranul.

— Vă sună și banca. Și consiliul de administrație.

Flynn își trecu mâna prin păr.

— Mabel, spune-le să se oprească. Spune-le că vom rezolva totul în familie.

Am râs încet, dar râsul s-a transformat într-o durere ascuțită în abdomen.

— Nu mai există familie, Flynn. Există doar consecințe.

— Te rog, nu face asta.

— Nu eu am făcut-o.

Inspectorul îl conduse spre ușă. Selina rămăsese lipită de perete, cu brațele strânse la piept. Pentru prima dată, plasturele de pe brațul ei nu mai părea o rană, ci un mic steag alb ridicat de cineva care pierduse controlul.

— Flynn, nu mă lăsa aici! strigă ea.

El se întoarse.

— Ai spus că nu se va întâmpla nimic.

— Eu nu am spus niciodată că te va înjunghia, răspunse ea.

În salon se făcu liniște.

Flynn o privi lung.

— Dar ai vrut să cred că te-a atacat.

Selina își deschise gura, însă niciun sunet nu ieși.

Apoi ușa se închise după ei.

Mai târziu, avocatul ei, domnul Radu Neagu, veni la secție. Flynn stătea într-o cameră cu pereți albi, fără cravată și fără ceas. Își pierduse pentru prima dată aerul de om care putea cumpăra orice răspuns.

— Nu semnez nimic, spuse el.

— Atunci nu semnați, răspunse avocatul.

— Vreau să o văd pe Mabel.

— Nu este momentul.

— Este soția mea.

Neagu închise dosarul.

— Este victima dumneavoastră. Iar eu nu vă pot ajuta să o presați să vă ierte.

Flynn ridică privirea.

— Am greșit.

— Ați recunoscut că ați lovit-o?

— Am spus că a fost un accident.

— Nu. Ați spus: „Dacă mai pui vreodată mâna pe Selina, te omor.” Înregistrarea v-a redat vocea. Ați auzit-o?

Pe masa dintre ei, inspectorul a pus tableta.

Redarea a început.

— Dacă mai pui vreodată mâna pe Selina, jur că te omor!

Vocea lui Flynn umplu camera.

El închise ochii.

Apoi se auziră cele două lovituri, țipătul meu și vocea lui blândă pentru Selina:

— E în regulă. Nu o să te mai atingă niciodată.

Flynn deschise ochii și se uită la propriile mâini.

— Eu am spus asta?

— Da, răspunse inspectorul. Dumneavoastră.

— Nu mă recunosc.

— Noi vă recunoaștem foarte bine.

În zilele următoare, adevărul se răspândi mai repede decât ar fi putut Flynn să-l oprească. Consiliul de administrație suspendă accesul lui la conturile firmei. Banca bloca transferurile. Contabilul descoperi că Selina folosise parola lui pentru a muta bani într-un cont ascuns, sperând să plece înainte ca minciuna să se destrame.

Când polițiștii o găsiră în garajul unei case închiriate, ea încă purta bluza albă din salon.

Nu am simțit bucurie.

Doar oboseală.

Divorțul a început două săptămâni mai târziu. Flynn a încercat să mă convingă să retrag plângerea.

— Îți dau casa, acțiunile, orice vrei, spuse el în sala mică a tribunalului.

— Nu vreau nimic cumpărat cu liniștea mea.

— Mabel, am pierdut totul.

— Nu, Flynn. Eu am pierdut doi copii. Tu ai pierdut dreptul de a mă avea lângă tine.

A rămas nemișcat.

Broșa mea în formă de lună era prinsă pe gulerul bluzei. O recuperasem din sufragerie după ce m-am întors acasă. Avea o zgârietură adâncă pe margine, exact ca ziua în care căzusem pe covor.

Am păstrat-o.

Nu ca amintire despre el.

Ca dovadă că eu supraviețuisem acelei case.

Luni mai târziu, am locuit într-un apartament mic din Brașov, la etajul al treilea, cu ferestre spre dealuri. M-am angajat la o fundație care ajuta femeile să iasă din relații violente. În fiecare dimineață, deschideam geamul și lăsam aerul rece să intre înainte să-mi fac ceaiul.

Într-o sâmbătă de noiembrie, sora mea, Ana, a venit cu fiica ei, Sofia. Fetița avea șase ani și își purta creioanele într-o cutie galbenă de metal.

— Mătușa Mabel, vrei să vezi ce am desenat?

— Bineînțeles.

Mi-a întins o foaie. Era o casă cu două ferestre, un soare mare și trei figuri ținându-se de mână.

— Cine sunt cei trei? am întrebat.

— Eu, mama și tu.

— De ce sunt trei și nu patru?

Sofia s-a gândit serios.

— Pentru că tu ai venit singură, dar acum nu mai ești singură.

Mi s-a strâns gâtul. Ana mi-a atins umărul.

— Copiii spun uneori lucrurile pe care adulții le ascund.

Am pus desenul pe frigider, lângă lista de cumpărături și fotografia unei excursii la munte.

În aceeași seară, a venit ultimul mesaj de la Flynn.

„Am terminat tratamentul. Am înțeles ce am făcut. Te rog, lasă-mă să repar măcar o parte.”

Am privit ecranul mult timp.

Nu mai simțeam furie. Nici dorința de a-l pedepsi.

Doar o liniște pe care nu eram dispusă să o pierd.

I-am răspuns:

„Nu te urăsc. Dar nu mă mai întorc.”

Apoi am șters conversația.

În seara aceea, am deschis cutia de lemn în care păstram lucrurile importante. Înăuntru era ecografia cu cele două siluete, hotărârea de divorț și broșa mică în formă de lună.

Am prins broșa de perdeaua de lângă fereastră, unde lumina lunii o făcea să strălucească pe perete.

Pentru prima dată, nu mi s-a părut o rană.

Mi s-a părut o lumină.