PARTEA 4 — Soacra mi-a aruncat supă fierbinte în spate la cina lui Liam, iar când am scos telefonul, soțul meu a încetat să zâmbească

PARTEA 4

El încă nu știa că omul pe care încercase să-l păcălească nu era doar un investitor.

Era directorul fondului care finanțase prima mea firmă.

Radu a răspuns apelului video la ora opt și zece. Pe ecran a apărut Victor Dima, un bărbat cu părul alb și o voce calmă, care nu ridica niciodată tonul.

— Maya, îmi pare rău că vorbim în asemenea împrejurări.

Liam a făcut un pas înainte.

— Victor, pot explica totul.

— Nu tu ai fost invitat la discuție.

Liam a amuțit.

Victor s-a uitat la mine.

— Firma ta a fost verificată în urma unei alerte bancare. Am văzut transferurile și documentele. Împrumutul a fost solicitat folosind o împuternicire depășită și o semnătură electronică neautorizată.

Beatrice s-a așezat încet pe canapea.

— Ce înseamnă asta pentru noi? a întrebat ea.

Victor nu și-a schimbat expresia.

— Pentru dumneavoastră, nu știu. Pentru Maya, înseamnă că fondul poate proteja activele care îi aparțin. Pentru Liam, înseamnă că trebuie să răspundă la câteva întrebări oficiale.

Liam s-a întors spre mine.

— Te rog, nu face asta.

Era prima dată când îmi vorbea cu teamă.

— Eu nu fac nimic, Liam. Doar nu mai ascund ceea ce ai făcut tu.

În dimineața următoare, Radu a depus plângerea, iar banca a suspendat executarea până la clarificarea fraudei. Polițiștii au venit la casă înainte de prânz, au ridicat calculatorul din birou și au fotografiat documentele. Beatrice plângea în bucătărie. Liam stătea pe marginea scaunului, cu mâinile încleștate.

Un ofițer i-a cerut telefonul.

— Nu am nimic de ascuns, a spus Liam.

Dar vocea lui nu mai avea nimic din siguranța de la cina aceea.

Mai târziu, într-o sală mică de la secție, i s-a pus în față înregistrarea. A ascultat-o cu privirea fixată în podea.

„Mama, trebuie să o faci să se simtă vinovată.”

Vocea lui răsuna prin încăpere.

Liam a ridicat brusc capul.

— Opriți-o.

— Ați auzit ce ați spus? l-a întrebat ofițerul.

— Eram furios.

— Ați vorbit despre falsificarea actelor și trecerea casei pe numele dumneavoastră.

Liam și-a acoperit fața.

Eu stăteam lângă ușă și simțeam doar oboseală. Nu satisfacție. Nu bucurie. Doar sfârșitul unei lupte pe care o purtasem singură de prea mult timp.

Beatrice a încercat să mă oprească pe coridor.

— Maya, el este fiul meu. Nu-l poți distruge.

— Nu l-am distrus. L-am lăsat să fie văzut.

— Casa aceasta este și casa mea!

— Nu a fost niciodată a ta.

Am plecat înainte să-mi răspundă.

În săptămânile care au urmat, ancheta a arătat că Liam transferase în total aproape trei sute de mii de lei către societatea lui. Promovarea nu existase. Își pierduse postul cu două luni înainte și ascunsese adevărul, sperând să obțină bani pentru un proiect pe care îl controla singur.

Beatrice îl ajutase să-mi creeze o imagine de femeie risipitoare și vinovată. Frigiderul fusese doar ultima cerere, nu prima.

Liam a primit control judiciar, iar procesul urma să înceapă. Casa a rămas pe numele meu, firma a fost curățată, iar cardurile au fost închise.

Totuși, într-o seară, Radu m-a sunat cu o veste pe care nu o anticipasem.

— Maya, Liam a trimis o cerere prin avocat. Spune că vrea să-ți vorbească singur, fără martori.

— Despre ce?

Radu a tăcut.

— Susține că are o dovadă care schimbă totul.

Am privit broșa de porțelan, așezată lângă pansamentele mele. Crăpătura ei se adâncise, iar în spatele smalțului se vedea o dungă întunecată.

În aceeași clipă, telefonul meu a vibrat. Era un mesaj de la Liam: „Maya, dacă nu vii mâine la ora zece, vei regreta. Nu ți-am spus încă cine m-a ajutat.”

Și, pentru prima dată, m-am întrebat dacă povestea nu era mai mare decât noi doi…