PARTEA 4 — Șase femei apașe au ajuns la ferma mea, iar când sătenii au cerut să aleg una, zâmbetul șerifului a dispărut

PARTEA 4

Mesajul spune că ea a fost văzută cu o zi înainte, la depozitul Companiei Valea Roșie. Iar omul care a văzut-o cere să vorbească doar în fața dumneavoastră…

Nu am rupt sigiliul imediat.

Am ținut plicul între degete și am privit ceara roșie, apăsată cu emblema biroului teritorial. În jurul meu mirosea a ulei ars, a pânză udă și a lemn încins.

Eli își îngropase fața în umărul Rosei.

Mara stătea lângă Soren, cu cartea proprietăților strânsă la piept.

Pike nu mai privea pe nimeni. Avea obrazul zgâriat de marginea mesei, iar Nolan își ținea obrazul lovit cu palma.

— Deschide-l, Caleb, spuse Mara.

— Dacă este o minciună?

— Atunci o vom privi în față.

Am rupt ceara.

Înăuntru era o singură foaie. Scrisul îl recunoșteam, deși nu îl mai văzusem de aproape un an. Era scrisul lui Anne, soția mea, cu literele înclinate spre dreapta și cu pete mici de cerneală pe margini.

Caleb,

dacă citești acest rând, înseamnă că am întârziat prea mult. Nu am murit în accident. Am fost rănită și ținută la depozitul din Valea Roșie după ce am aflat că Pike cumpăra fermele cu acte falsificate. Am încercat să duc dovezile la biroul teritorial, dar oamenii lui m-au găsit.

Eli este fiul tău. Nu l-am abandonat. Am plecat ca să-i salvez pământul și nu am știut că barca în care mă ascundeam urma să fie atacată.

Dacă cineva îți spune că am murit singură, întreabă-l de ce avea șeriful Nolan cheia depozitului.

Ultima frază era tăiată de o pată întunecată.

Am ridicat privirea spre Nolan.

— Unde este Anne?

El își lăsă mâna jos.

— Nu știu.

— Ai avut cheia.

— Am primit-o de la Pike.

— Unde este?

— Caleb, ascultă-mă…

— Unde este soția mea?

Nolan se uită spre Pike, iar acea singură privire a fost răspunsul.

Pike își puse mâna pe masă ca să se sprijine.

— Femeia era deja rănită. Nu am trimis pe nimeni să o omoare.

— Dar ai trimis pe cineva să o ascundă.

— Avea dovezi împotriva companiei.

Soren lovi podeaua cu toiagul.

— Și ai ars tabăra noastră pentru aceeași carte.

Pike își întoarse furia spre el.

— Pământul nu poate rămâne în mâinile unor oameni care nu știu să-l folosească.

Mara făcu un pas înainte.

— Asta ai spus și când ne-ai ars casele?

— Eu am construit drumuri.

— Cu cenușa copiilor noștri.

Călărețul teritorial, domnul Bell, scoase un al doilea document din geantă.

— Am primit ordin să verific documentele Companiei Valea Roșie. Dar nu am venit singur. În spatele fermei așteaptă trei familii care au supraviețuit atacului. Printre ele se află o femeie care spune că știe unde a fost dusă Anne Walker.

Mi s-a tăiat respirația.

— Unde?

Bell nu răspunse. Privi spre Mara.

— Ea trebuie să spună.

Ușa grajdului s-a deschis, iar o femeie slabă, cu o pătură verde pe umeri, intră sprijinindu-se de brațul unui tânăr. Avea fața arsă de soare și o cicatrice sub ochiul stâng.

M-am apropiat.

— Doamnă?

Ea mă privi lung.

— Tu ești Caleb.

— Da.

— Anne mi-a dat această agrafă și mi-a spus să nu o pierd.

Din buzunar scoase o agrafă de păr din alamă. Avea forma unei frunze și o zgârietură adâncă pe margine. Anne o purtase în ziua în care plecase de acasă.

Am atins-o și genunchii mi s-au înmuiat.

— Ai văzut-o?

— Am văzut-o la depozit. Era vie. Avea brațul bandajat. M-a ajutat să ies printr-o trapă de sub podea.

— Când?

— Acum trei săptămâni.

Trei săptămâni.

În tot acel timp, eu aprinsesem o lumânare pentru o femeie despre care toți îmi spuneau că nu mai există.

— Unde a plecat? am întrebat.

— Spre nord. A spus că va ajunge la o stație veche de diligență. Voia să găsească pe cineva care să-i ducă dovezile mai departe.

— De ce nu ai spus nimănui?

— Pentru că oamenii lui Pike mă căutau. Și pentru că șeriful a venit la coliba mea.

Nolan se ridică brusc.

— Nu am rănit-o pe femeie.

— Nu, spuse ea. Dar ai întrebat dacă a ajuns la fermă.

Mara închise cartea cu un gest hotărât.

— Atunci Anne este încă în viață undeva între aici și nord.

Am vrut să pornesc imediat. Să iau calul, pușca și orice drum care ducea înainte. Dar Eli era în brațele Rosei, iar în jurul meu șase femei care nu aveau încă familiile reunite și un sat întreg amenințat de aceeași companie.

Mara mi-a citit gândul.

— Nu pleca singur.

— Dacă Anne este rănită…

— Atunci are nevoie de tine viu, nu de un bărbat care aleargă fără să gândească.

Bell se întoarse spre Nolan și îi ceru insigna. Nu l-a arestat. Nu era nevoie de spectacol. În fața oamenilor adunați la ferestre, Nolan a scos metalul de pe piept și l-a așezat pe masă.

— Pike m-a cumpărat, spuse el. Iar eu am crezut că pot cumpăra liniștea orașului cu apa lui.

Pike izbucni:

— Nu recunosc nimic.

Soren deschise cartea și arătă spre ultima pagină.

— Ai uitat să-ți ștergi propriul nume.

Pe acea pagină erau notate plățile către Nolan, datele transporturilor și numele oamenilor care incendiaseră tabăra. Pike văzu rândurile și se repezi spre carte.

Nita îi puse piciorul în față. El căzu pe genunchi, iar pagina se desprinse din legătură.

Mara o ridică înainte ca vântul să o ia.

— Nu mai ardeți nimic, spuse ea. Fiecare nume pleacă din această fermă în trei direcții diferite.

Bell aprobă.

— Un exemplar merge la biroul teritorial. Unul la familiile voastre. Unul rămâne aici.

— De ce aici? am întrebat.

Mara mă privi.

— Pentru că ferma ta este singurul loc pe care oamenii lui Pike nu l-au putut lua.

— Poate că vor încerca din nou.

— Atunci nu o vor găsi goală.

Înainte de zori, familiile apașe au început să sosească dinspre râu. Unii mergeau pe jos, alții călare, iar fiecare purta câte un semn al celor pierduți: o curea, o pătură, o lingură de lemn, o brățară.

Lena și-a revăzut fratele la fântână. Rosa a plâns când o femeie bătrână i-a atins fruntea. Tessa a stat deoparte până când un băiat cu părul împletit i-a spus numele din copilărie.

Mara nu s-a mișcat.

— Nu pleci? am întrebat-o.

— Plecăm cu toții. Dar mai întâi trebuie să ducem cartea la cei care pot apăra pământul.

— Și Anne?

— O vom căuta.

— Nu vreau să te oblig.

Mara zâmbi fără veselie.

— Nu mă poți obliga. Asta ai învățat măcar?

Am dat din cap.

— Da.

Eli începu să plângă. De data aceasta nu era de teamă. Îi era foame. Rosa îl luă în brațe, iar Mara se apropie și îi atinse obrazul.

— Copilul are nevoie de lapte.

— Știu.

— Iar tu ai nevoie de un drum.

Mi-a întins agrafa de alamă a lui Anne.

— Ține-o.

— Nu este a mea.

— Nu. Dar ea a lăsat-o ca să te conducă spre ea.

Am prins agrafa de cureaua mea. A strălucit scurt în lumina dimineții, lângă catarama veche de argint pe care Anne o lustruia în fiecare duminică.

Pike a fost dus la biroul teritorial împreună cu registrele, nu ca un stăpân al văii, ci ca un om care își pierduse toate drumurile de ieșire. Nolan a plecat fără insignă, însoțit de Bell până la oraș. Nu l-am urât suficient ca să-l opresc și nici nu l-am iertat suficient ca să-l ajut.

Am plecat spre nord după răsărit.

Mara călărea lângă mine. În spatele nostru veneau Soren, familiile reunite și șase femei care nu mai mergeau ca niște fugare.

Pe șaua din față, Eli dormea într-un coș căptușit cu pătura verde a femeii de la depozit.

Drumul era lung. Anne putea fi la o zi distanță sau la o săptămână. Poate că urma să găsim doar urme. Poate că urma să găsim adevărul, dar nu și femeia pe care o așteptasem în fiecare noapte.

Nu știam.

La marginea canionului, Mara opri calul și arătă spre o urmă proaspătă în nisip: o roată îngustă, apoi o bucată de panglică prinsă într-un spin.

Era aceeași nuanță de aramă ca agrafa din mâna mea.

Mara zâmbi.

— Caleb, cineva a trecut pe aici înaintea noastră.

Am privit panglica fluturând în vânt, iar din depărtarea albă a canionului s-a auzit un strigăt de femeie:

— Caleb Walker!