PARTEA 4 — La nunta ginerelui meu, am ridicat paharul după ce am auzit ce i-a spus mireasa nepoatei mele, iar ea a pălit

PARTEA 4

Telefonul a continuat să vibreze în mâna lui Emmett.

Nimeni nu mai atingea mâncarea. Chelnerul ținea tava cu pahare la piept, iar muzicianul de lângă perete își lăsase degetele pe clapele pianului fără să scoată vreun sunet.

— Răspunde, i-am spus.

Emmett a apăsat pe ecran.

— Domnule Hale? Sunt doctorița Radu de la clinica Sfântul Andrei. Îmi pare rău că vă sun într-un asemenea moment, dar am găsit o scrisoare lăsată de Phoebe în arhiva personală.

Emmett s-a uitat la mine.

— Ce fel de scrisoare?

— Una care trebuia înmânată tatălui ei dacă apărea o problemă legată de tutela lui Margot. Pe plic scrie numele dumneavoastră, dar instrucțiunile spun clar că trebuie citită în prezența domnului Arthur Hale.

Celia a venit spre el.

— Închide.

Emmett a ridicat mâna, oprind-o.

— Aduceți scrisoarea aici, a spus el. Acum.

— Nu poate veni cineva de la clinică la o nuntă în mijlocul nopții, am murmurat.

— Ba poate, a spus doctorița. Sunt la două străzi distanță. Phoebe a insistat să nu fie trimisă prin poștă.

Nora și-a strâns cutia la piept.

— Întotdeauna a fost atentă la detalii.

Celia a început să râdă, dar râsul ei era uscat și fără viață.

— Vă comportați ca într-un spectacol. Arthur, ai regizat totul ca să mă umilești.

— Dacă aș fi regizat ceva, nu aș fi lăsat copilul să audă ce i-ai spus în baie.

— Nu am vrut să-i fac rău.

— Ai vrut să dispară din poze.

— Am vrut să am o familie a mea!

Strigătul ei a izbucnit atât de tare, încât Margot s-a lipit de mine.

Emmett a privit-o lung.

— Ai avut una.

Celia a clătinat din cap.

— Nu. Ai fost căsătorit cu o fantomă. Casa era plină de Phoebe. În fiecare cameră era chipul ei, vocea ei, hainele ei. Iar tu te uitai la mine și o căutai pe ea.

— Phoebe era moartă, a spus Emmett. Nu dispărută.

— Eu trăiam acolo!

— Și Margot trăia acolo. Nu aveai dreptul să-i iei mama.

Celia a întins mâna spre el, dar s-a oprit înainte să-l atingă.

— Fără mine, ai fi rămas singur.

— Singurătatea nu îți dă dreptul să furi.

Ușile s-au deschis din nou. Doctorița Radu a intrat cu o mapă albă și un plic crem, sigilat cu ceară aurie. Pe spatele lui era desenată aceeași pasăre minusculă pe care Phoebe o gravase pe bastonul meu.

Mi s-au înmuiat genunchii.

— Ea a desenat-o, am spus.

— Mi-a spus că era semnul pe care îl foloseați între voi, a răspuns doctorița. Când era adolescentă, îl desena pe bilețele ca să vă spună că are nevoie de ajutor fără să o întrebe nimeni ce s-a întâmplat.

Am desfăcut sigiliul.

În scrisoare, Phoebe nu vorbea despre bani. Vorbea despre frica ei.

Spunea că Emmett era bun, dar că devenise ușor de influențat după moartea ei. Spunea că o femeie pe nume Celia îi trimisese deja mesaje despre vânzarea casei, deși cei doi abia se cunoșteau. Phoebe îi ceruse Norei să urmărească transferurile și îmi lăsase mie dreptul de a proteja bunurile lui Margot.

La sfârșit, scrisese: „Tată, dacă citești asta, nu lăsa pe nimeni să-i spună fiicei mele că iubirea ei pentru mama ei este o rușine.”

Am citit rândurile cu voce tare.

Margot a plâns.

Emmett și-a acoperit fața cu ambele mâini.

Celia a făcut un pas spre mine.

— Nu ai înțeles. Eu doar am vrut să fiu aleasă.

— Ai fost aleasă, i-am spus. Dar ai cerut să fii aleasă în locul unui copil.

— Și tu? Tu ai vrut să-mi iei soțul!

— Nu. Am vrut să-i redau fiicei lui locul pe care tu încercai să i-l furi.

Emmett s-a întors către Celia.

— Pleacă.

— Emmett…

— Nu mă urma. Nu mă suna. Nu te apropia de Margot.

— Casa este și a mea.

Nora a ridicat documentul cu transferurile.

— Nu dacă ai folosit banii copilului pentru ratele ei.

Celia și-a strâns buchetul atât de tare, încât tulpinile i-au zgâriat palma.

— O să pierzi tot din cauza lui Arthur.

Emmett a privit spre mine.

— Nu din cauza lui. Din cauza mea.

A fost cea mai grea propoziție pe care îl auzisem spunând-o vreodată.

Nu am chemat pe nimeni în acea noapte. Nora a predat actele băncii, iar Emmett a semnat imediat cererea de înghețare a conturilor și renunțarea Celiei la accesul asupra banilor lui Margot. Nu a fost o scenă spectaculoasă. A fost mai rău pentru el: a trebuit să citească fiecare pagină și să recunoască faptul că semnase fără să verifice.

Celia a plecat înainte de tort.

Și-a scos verigheta în hol, apoi a lăsat-o pe masa de lângă garderobă, lângă cartonașele cu numele invitaților.

Emmett a rămas în sală cu costumul mototolit și cu o pată de vin pe manșetă.

— Arthur, a spus el, nu știu dacă mă mai poți numi fiul tău.

Am privit către Margot. Ea ținea scrisoarea lui Phoebe la piept, cu ambele mâini.

— Nu eu hotărăsc asta, Emmett.

— Atunci cine?

— Faptele tale, de aici înainte.

A dat din cap. Nu mi-a cerut iertare. Nu mi-a promis că se va schimba. A luat doar fotografia lui Phoebe de pe masa mirilor și a pus-o lângă fotografia lui Margot.

— Pot să o duc acasă? a întrebat.

— Este și casa ei.

A doua zi, Emmett a anulat căsătoria civilă înainte de înregistrarea finală și a început să returneze, din banii lui, fiecare sumă scoasă din contul lui Margot. Celia a refuzat să recunoască totul, dar nu a mai putut folosi niciun document semnat de el fără verificare. Nora a rămas administratorul contului, iar eu am devenit tutorele legal al nepoatei mele, exact cum ceruse Phoebe.

Cel mai greu nu a fost să o alungăm pe Celia.

Cel mai greu a fost să-l învățăm pe Emmett să nu mai confunde vinovăția cu iubirea.

În fiecare sâmbătă, mergeam cu Margot la mormântul lui Phoebe. Nu duceam flori albe și nu recitam discursuri. Margot îi povestea mamei ei lucruri simple: ce desenase, ce prăjitură mâncase, cum își prinsese fundița.

Într-o dimineață, mi-a cerut bastonul.

— Bunicule, pot să desenez pasărea?

— Unde?

A scos din buzunar un cartonaș rămas de la nuntă. Pe el scria „Celia și Emmett”, dar Margot tăiase cele două nume și desenase dedesubt o casă, o femeie cu părul lung și un bărbat care ținea de mână o fetiță.

Lângă ei, desenase o pasăre mică.

— Aici, a spus ea. Ca să știe mama că ne-a găsit.

Am privit cartonașul, apoi am auzit vocea lui Emmett din spatele meu.

— Margot, pot să stau și eu în desen?

Ea s-a uitat la el serios.

— Doar dacă nu mai lași pe nimeni să mă scoată din poze.

Emmett a îngenuncheat în iarba udă.

— Nu voi mai lăsa.

Margot i-a întins creionul.

— Atunci desenează-te aici.

El a luat creionul și s-a așezat lângă noi. Eu am ținut cartonașul între degete, iar mica pasăre de pe mânerul bastonului a atins hârtia exact peste chipul lui Phoebe.

Margot a zâmbit și a spus:

— Acum fotografia este întreagă.