PARTEA 4 — Ne-au alungat în viscol, iar când cowboy-ul ne-a găsit, chipul lui s-a schimbat brusc

PARTEA 4

Cuvintele de pe bilet mi-au tăiat picioarele.

Samuel nu a murit în mină. A fost scos viu.

— Unde este femeia? am întrebat.

Băiatul, care nu putea avea mai mult de paisprezece ani, își freca mâinile ude.

— La biserica veche. A spus că nu vine aici cât timp Carter are oameni cu arme.

William Carter s-a întors spre ușă.

Jack a blocat-o cu trupul.

— Nu pleci.

— Dă-te la o parte, Morgan.

— Nu după ce ai recunoscut că ai fost acolo.

Carter a râs scurt, fără urmă de veselie.

— O văduvă, un fierar rănit și un cowboy furios. Credeți că puteți răsturna tot județul?

— Nu trebuie să răsturnăm nimic, am răspuns. Trebuie doar să arătăm ce ai ascuns.

Mi-am strâns medalionul de alamă în palmă. Muchia lui mi-a tăiat pielea, dar durerea m-a ținut dreaptă.

Eli a ridicat registrul.

— Adevăratul document este în biserică. Cu semnătura lui Samuel și cu harta terenului înainte ca Carter să mute hotarele.

— Nu există niciun document, a spus Carter.

— Tocmai ai spus că nu există, a observat Jack. Cum știai ce căutăm?

Silas a făcut un pas în spate.

Carter l-a apucat de haină.

— Taci.

— Nu mai pot, domnule, a spus Silas. Mi-ați promis că nu răniți pe nimeni.

— Ți-am promis bani.

— Mi-ați promis că băiatul lui Eli va rămâne în viață.

Eli a închis ochii.

— Așadar, pe el l-ai amenințat.

— Carter nu are nevoie să amenințe copii, am spus. Are nevoie să creadă toți că o face.

Am luat lanterna de pe masă.

— Mergem la biserică.

— Nu, a spus Jack. Merg eu.

— Am cheia.

— Și copiii?

Henry a pășit înainte, deși încă tremura.

— Putem merge. Nu mai vreau să ne ascundem.

Jack l-a privit lung, apoi a dat din cap.

— Atunci stai lângă mine.

Am ieșit în viscol cu Tommy în brațe, Lily lipită de mâna mea și Henry în urma lui Jack. Carter și oamenii lui au fost obligați să ne urmeze. Nimeni nu voia să rămână singur în noapte, iar după mărturia lui Silas, loialitatea lor se topise.

Biserica veche se afla la o jumătate de milă de fermă. Clopotnița era ruptă, iar ușa atârna într-o singură balama. Înăuntru am găsit o femeie cu părul alb, sprijinită de o bancă.

— Doamnă Carter, am spus.

Ea s-a uitat la soțul ei.

— Nu-mi mai spuneți așa.

William s-a oprit.

— Margaret, nu face asta.

— Am făcut destule.

Vocea ei era joasă, dar nu tremura.

— În noaptea aceea, Samuel a ieșit din mină viu. Avea piciorul rupt. William l-a scos din puț și l-a dus la grajdul vechi.

Am simțit că aerul devine prea rece pentru plămânii mei.

— De ce?

Margaret și-a privit soțul.

— Pentru că Samuel găsise înregistrările despre mină. Descoperise că William fura argint și vindea minereul fără să plătească oamenii. Samuel urma să vorbească.

— L-ai lăsat să moară? am întrebat.

Carter și-a coborât capul.

— Nu intenționam să-l omor.

Jack a făcut un pas.

— Dar ai făcut-o.

— I-am oferit apă. I-am spus că, dacă semnează, îi las familia în pace. A refuzat. Apoi a venit furtuna.

— Minți, a spus Margaret. L-ai închis în grajd.

Carter s-a întors spre ea.

— Tu ai jurat că nu vei spune.

— Am jurat pentru că mi-ai spus că vei cruța copiii Dotson. Când am aflat că i-ai aruncat în zăpadă, jurământul meu s-a terminat.

În spatele altarului, Margaret a scos o cutie de lemn. Am introdus cheia. Înăuntru se aflau registrul bisericii, o hartă împăturită și o scrisoare cu scrisul lui Samuel.

Am citit-o sub lumina lanternei.

El descria datoria inventată, falsificarea semnăturii și locul unde ascunsese actul adevărat al fermei. Dar ultima frază m-a făcut să-mi pierd glasul.

„Dacă mi se întâmplă ceva, Clara, să nu vinzi pământul ca să plătești ceea ce nu datorezi. Ferma este a copiilor.”

Tommy a început să tușească în brațele mele. L-am strâns la piept, iar pentru câteva secunde am uitat de Carter, de act, de frig. Copilul meu avea nevoie de un doctor.

Jack a înțeles.

— Îl duc la oraș.

— Drumurile sunt închise.

— Știu o potecă printre pini.

Carter a rânjit.

— Dacă pleci acum, Morgan, pierzi tot. Oamenii mei vor lua ferma înainte să te întorci.

Jack s-a apropiat de el.

— Nu ferma mea te sperie.

Carter n-a răspuns.

Jack a continuat:

— Te sperie că, dacă acești copii supraviețuiesc, nu vei mai putea spune că ai câștigat.

Apoi s-a întors către mine.

— Plecați cu Margaret și Eli. Eu îl duc pe Tommy.

— Nu pot să-ți cer asta.

— Nu mi-ai cerut. Ai intrat în căruța mea înainte să mori în zăpadă. De atunci, este și problema mea.

L-am așezat pe Tommy în brațele lui. Copilul a deschis ochii.

— Domnule Morgan?

— Da?

— Aveți plăcintă?

Jack s-a uitat la el, iar asprimea de pe fața lui s-a topit pentru o clipă.

— Dacă ajungem la oraș înainte de dimineață, îți cumpăr două.

— Cu mere?

— Cu mere.

A plecat cu Tommy pe cal, înfășurat în pături. Eu am rămas cu Henry, Lily, Margaret și Eli. Carter era ținut sub privirea propriilor oameni, care nu mai îndrăzneau să-i urmeze ordinele.

Dar nu aveam timp să respirăm.

Când am revenit la fermă, am găsit grajdul vechi în flăcări.

Margaret a scos un strigăt.

— Acolo era Samuel.

Carter a făcut un pas înainte, privind focul.

— Nu eu am aprins.

Silas l-a apucat de braț.

— Ai cerut să fie ars tot ce te putea lega de noaptea aceea.

— Nu am cerut asta acum.

Am înțeles ce se întâmpla. Cineva venise înaintea noastră, ca să distrugă urmele.

Henry a arătat spre spatele grajdului.

— Mamă, acolo este o ușă.

Am fugit prin zăpadă. Sub fereastra spartă se vedea o urmă de sânge, apoi o dâră care ducea spre pădure.

Margaret a îngenuncheat.

— Samuel.

— Nu se poate, am șoptit. Au trecut trei ani.

Eli s-a aplecat și a atins zăpada.

— Sângele este proaspăt.

Din pădure s-a auzit un fluierat scurt.

Un cal a apărut între brazi. Jack călărea cu Tommy în față, iar în urma lui venea un bărbat sprijinit de șa, slab, cu părul alb și o cicatrice întunecată pe obraz.

Am știut cine era înainte să-i văd ochii.

Samuel a încercat să coboare, dar picioarele nu l-au ascultat. Am alergat spre el. Nu știu dacă am strigat sau am plâns. Poate am făcut amândouă.

— Clara.

Mi-a spus numele ca în dimineața nunții noastre.

Am îngenuncheat în zăpadă și i-am cuprins fața între palme.

— Mi s-a spus că ai murit.

— Am murit pentru lumea lui Carter, a răspuns el. Pentru tine am încercat să trăiesc.

În spatele nostru, Margaret a început să plângă. Nu pentru soțul ei. Pentru omul pe care îl lăsase închis în întuneric.

Samuel a privit către copii.

— Sunt ai noștri?

— Henry. Lily. Tommy.

Tommy a ridicat capul din brațele lui Jack.

— Eu vreau plăcintă.

Samuel a zâmbit, iar zâmbetul lui a fost mai dureros decât orice veste.

— Atunci trebuie să ne întoarcem acasă.

Carter a început să râdă, dar râsul i s-a frânt când Silas i-a smuls pistolul de la centură și l-a aruncat în zăpadă.

— Gata, domnule Carter.

— Crezi că un registru și o femeie speriată mă pot doborî?

Margaret s-a apropiat de el.

— Nu, William. Te doboară faptul că nu mai pot minți pentru tine.

A doua zi, documentele au ajuns la oamenii din oraș, iar povestea minei a ieșit la lumină. Carter și-a pierdut terenurile, minele și numele pe care îl purta ca pe o armură. Nu am mers după el să-l văd cătușat. Nu asta îmi aducea copiii înapoi în casa lor.

Am revenit la fermă cu Samuel sprijinit de Jack. Soțul meu avea nevoie de luni de îngrijire și nu mai putea merge fără baston, dar respira aerul curții noastre.

Eli a primit atelierul înapoi. Silas a mărturisit tot ce știa și a plecat din ținut înainte să răspundă pentru amenințările lui. Margaret a vândut conacul și a plătit doctorul lui Tommy, apoi a rămas în oraș, unde nimeni nu-i mai spunea doamna Carter.

Jack nu a acceptat bani.

A luat doar calul pe care îl lăsase la fermă și o promisiune de la Henry că va învăța să potcovească animalele, nu să poarte arma înainte de vreme.

Într-o dimineață, Tommy a ieșit din casă cu o farfurie în mâini.

— Domnule Morgan, v-ați ținut de cuvânt.

Jack s-a întors dinspre grajd.

Pe farfurie erau două plăcinte cu mere, încă aburinde.

— Am spus două, băiete.

Tommy i-a întins una.

— Cealaltă este pentru dumneavoastră.

Jack a luat plăcinta și s-a uitat spre mine. Nu mai era omul rece care apăruse din viscol. Nici eu nu mai eram femeia care își măsura fiecare pas după frica altora.

Samuel stătea pe verandă, cu medalionul meu de alamă în palmă. Îl găsise prins de gâtul meu în noaptea aceea și îl reparase cu o bucată de sârmă subțire.

— Clara, a spus el, ai păstrat casa.

Am privit spre câmpul acoperit de zăpadă, spre gardul rupt, spre grajdul care trebuia reconstruit și spre cei patru copii adunați lângă plăcinta lui Jack.

— Nu, i-am răspuns. Casa ne-a păstrat pe noi.

Samuel a zâmbit.

Iar Tommy, cu gura plină de mere coapte, i-a întins lui Jack farfuria goală și a spus:

— Mâine, dacă mai vine cineva, îi spunem să urce în căruță.