PARTEA 4 — Mi nuera me afeitó delante de doscientas personas y mi hijo sonrió, pero cuando mencioné el regalo su rostro cambió

PARTEA 4

—Rafael, banca nu este singura care a primit documentul. Cineva l-a trimis și către cumpărătorul fostei tale firme. Iar dacă este aceeași persoană, vânzarea poate fi pusă sub semnul întrebării…

Pentru câteva secunde, nimeni nu s-a mișcat.

Pe biroul meu, cheia subțire stătea lângă batista Elenei. Un obiect furat și unul păstrat din dragoste. Între ele se afla dosarul care ajunsese să coste mai mult decât banii.

—Cine a trimis documentul? am întrebat.

Santiago a răspuns fără să-și desprindă ochii de telefon.

—O adresă electronică folosită pentru contul de nuntă.

Valeria a făcut un pas înapoi.

—Nu am trimis nimic.

Mauricio a privit-o.

—Tu ai acces la cont.

—Și tu ai parola.

—Mi-ai cerut-o pentru rezervarea casei.

—Pentru că tu ai spus că tata este de acord!

Am ridicat mâna.

—Destul.

Telefonul băncii a rămas pe difuzor. O femeie de la celălalt capăt ne-a spus că niciun ban nu plecase, dar că solicitarea de lichidare fusese înregistrată cu o copie a semnăturii mele.

—Blocați toate cererile —am spus. Și trimiteți confirmarea numai lui Santiago.

—Desigur, domnule Herrera.

Am închis.

Mauricio s-a așezat pe scaunul din fața mea. Costumul lui de mire era șifonat, iar pe mâneca albă avea o pată de vin.

—Tată, am făcut o greșeală.

—Ai făcut mai multe.

—Am vrut doar să știu dacă vei păstra promisiunea.

—Nu ți-am promis niciodată suma.

—Știam că voiai să-mi dai ceva!

—Voiai să primești. Nu să înțelegi.

A coborât privirea.

Valeria a râs scurt, fără bucurie.

—Asta este ridicol. Fără acești bani, casa este pierdută, datoriile părinților mei rămân, iar familia mea va fi făcută de rușine.

—Familia ta nu a fost făcută de rușine de mine —am spus. A fost construită pe bani pe care nu îi avea.

În acel moment, Víctor a apărut în ușă. Își ținea pălăria în mâini.

—Rafael, trebuie să-ți spun ceva înainte să fie prea târziu.

Valeria s-a întors spre el.

—Tată, nu acum.

—Ba acum.

A intrat și a închis ușa.

—Avansul pentru casa de la Chapala nu a fost plătit de Mauricio —a spus el. A fost plătit de Valeria din banii primiți de la un creditor. Ea mi-a cerut să tac, fiindcă urma să acopere totul după nuntă.

Valeria și-a dus mâna la gură.

—Tată…

—Am crezut că Rafael știe. Mauricio mi-a arătat o copie a dosarului. Mi-a spus că ai aprobat totul.

Mauricio s-a ridicat brusc.

—Nu trebuia să vorbești despre asta.

—Ba trebuia —a răspuns Víctor. Ne-ai vândut tuturor aceeași poveste.

A fost primul moment în care am înțeles că Mauricio nu își dorise doar casa sau banii. Își dorise să intre în locul meu. Să fie omul care putea promite, cumpăra și salva pe toată lumea.

Doar că, pentru a juca acel rol, folosise numele meu.

Santiago a pus pe masă dosarul cu semnătura falsificată.

—Rafael, poți cere anularea tuturor solicitărilor și recuperarea cheltuielilor. Documentele sunt suficiente pentru a demonstra tentativa de fraudă.

Mauricio a ridicat capul.

—O să mă distrugi.

—Nu —am spus. Tu ai pus în joc tot ce aveai.

—Sunt fiul tău.

—Tocmai de aceea ai primit atât de multe șanse.

A venit spre birou, dar Ana s-a așezat între noi. Era mică, însă nu s-a dat la o parte.

—Domnule Mauricio, dumneavoastră m-ați amenințat că îmi luați pâinea de la gură dacă vorbesc. Eu am trăit douăzeci de ani în casa aceea și am avut grijă de mama dumneavoastră când era bolnavă. Nu mai plec capul pentru dumneavoastră.

Mauricio a privit-o ca și cum abia atunci își amintea că oamenii pe care îi putea concedia aveau chipuri.

Am sunat cumpărătorul fostei firme. Era un bărbat pe nume Julián, care fusese partenerul meu de la început.

—Rafael, am primit hârtia —a spus el.

—Îmi pare rău că ai fost implicat.

—Nu tu trebuie să-ți ceri scuze. Dar trebuie să știi ceva. Am văzut fotografia dosarului. Copia nu a fost făcută în biroul tău.

—Cum?

—Pe marginea imaginii se vede o lampă cu abajur roșu. În biroul tău nu există una. Există în camera de la hotel unde au petrecut Mauricio și Valeria după repetiția nunții.

M-am uitat la ei.

Valeria a închis ochii.

—Nu am știut că va trimite documentul —a șoptit.

Mauricio s-a întors spre ea.

—Ai fotografiat actele.

—Tu mi-ai cerut să le fotografiez!

—Ți-am spus să le citești.

—Ai spus că, dacă nu fac asta, nunta se termină și familia mea rămâne îngropată în datorii.

Santiago a lăsat telefonul jos.

—Deci amândoi ați participat.

Valeria și-a scos verigheta. Metalul a lovit blatul de lemn cu un sunet mic, dar ascuțit.

—Nu mă voi căsători cu un om care și-a început căsnicia furând de la tatăl lui —a spus ea.

Mauricio a privit inelul.

—Valeria, nu face asta aici.

—Ai făcut-o aici când m-ai pus să mă prefac că familia ta are bani.

—Am făcut totul pentru noi!

—Nu. Ai făcut totul ca să nu mai fii fiul care cere. Ai vrut să fii tatăl tuturor.

Cuvintele ei l-au lovit mai tare decât orice acuzație a mea.

A doua zi, casa din Chapala a fost pierdută. Creditorul a luat avansul conform contractului, iar Víctor a vândut mașina și mica lui prăvălie ca să acopere o parte din datorie. Nu i-am plătit casa. Dar am intervenit ca datoria medicală a lui Teresa să fie renegociată fără dobândă, prin fundația pe care Elena o lăsase în acte.

Nu am făcut-o pentru Valeria.

Am făcut-o pentru femeia care, cu ani în urmă, îi ținuse Elenei mâna în spital când eu nu putusem să ajung.

Pentru Mauricio, am închis toate conturile comune, am retras orice împuternicire și am lăsat documentele la dispoziția celor care aveau dreptul să-și recupereze banii. Nu am mers să-l văd când a cerut să vorbim.

A venit el la sediul fundației, într-o după-amiază de joi.

Își tunsese părul foarte scurt. Nu mai purta costumul de mire.

—Pot să-ți spun ceva? a întrebat.

—Spune.

—Am crezut că, dacă nu accept banii, voi rămâne mereu copilul pe care îl salvezi. Așa că am încercat să-i iau înainte să mi-i oferi.

—Și ai descoperit că banii nu te fac adult.

A dat din cap.

—Știu.

—Nu știi încă. Doar ai început să vezi.

A băgat mâna în buzunar și a scos o foaie împăturită.

—Am vândut ceasul Elenei. Cel pe care mi l-ai dat la majorat. Am plătit salariile restante ale Anei pentru lunile în care am amenințat-o. Știu că nu repară totul.

Am privit foaia. Era dovada plății.

—De ce ai început cu Ana?

—Pentru că ea a fost cea mai ușor de rănit. Și pentru că a avut curajul pe care eu nu l-am avut.

Nu l-am îmbrățișat.

Nu i-am spus că totul este iertat.

Dar am luat foaia.

La trei săptămâni după nuntă, Valeria s-a mutat la sora ei. Căsătoria nu a mai fost înregistrată, fiindcă actele depuse fuseseră retrase de comun acord. Ea și-a găsit de lucru într-un birou de proiectare, iar Teresa a venit la fundația Elenei să semneze noul plan de plată.

Mauricio a început să lucreze la depozitul unei firme mici, unde nimeni nu știa cine este tatăl lui. Își plătea datoriile lunar. Uneori, Ana îmi spunea că îl vede venind cu autobuzul, ud leoarcă, dar nu mai cerea favoruri.

Cei patru sute douăzeci de milioane nu au ajuns la Mauricio.

I-am împărțit în burse pentru copiii angajaților care lucraseră cu mine și într-un fond pentru tratamente medicale. Pe prima pagină a contractului am scris numele Elenei.

În ziua inaugurării, am chemat-o pe Ana să semneze ca administrator al programului. A tremurat când a luat stiloul.

—De ce eu? m-a întrebat.

—Pentru că ai văzut ce se întâmpla și ai avut nevoie doar de o șansă ca să vorbești.

În timp ce semna, Mauricio a apărut la capătul sălii. Nu fusese invitat, dar nu l-am dat afară.

S-a apropiat încet.

—Pot să ajut la distribuirea burselor? a întrebat.

Ana l-a privit drept.

—Poți începe prin a nu promite nimic în numele altcuiva.

Mauricio a încuviințat.

—Atunci voi aduce cutiile și voi sta la coadă ca toți ceilalți.

Am pus mâna pe dosarul fundației. În colțul lui, batista Elenei nu mai era. O dădusem Anei, fiindcă în ziua aceea o găsise pe podeaua biroului și o cususe la loc.

—Tată —a spus Mauricio—, nu știu dacă mă vei ierta vreodată.

—Nici eu nu știu.

S-a uitat la mine.

—Dar pot să muncesc până când întrebarea nu va mai fi despre bani.

L-am lăsat să intre în depozit.

Nu în biroul meu.

Nu încă.

Înăuntru, pe prima masă, erau pregătite o sută douăzeci de plicuri pentru copiii angajaților. Ana le număra cu voce tare, iar Mauricio le așeza în lăzi, fără să poată lua nimic.

Când a ajuns la ultimul plic, s-a oprit.

Pe el era scris de mâna mea: „Pentru copilul celui care a rămas când firma nu valora nimic”.

Mauricio a citit rândul de două ori.

Apoi a întrebat-o pe Ana:

—Știi pentru cine este?

Ana a împins lada spre el.

—Da. Pentru toți cei pe care banii nu i-au făcut mai mari.

Mauricio a ridicat lada, iar hârtia cu numele Elenei a rămas deasupra, luminată de soarele care intra prin acoperișul de sticlă.

De data aceasta, nu mai avea voie să promită nimic.

Avea doar de dus lada până la capătul încăperii.