PARTEA 4 — Mama mi-a pus o condiție înainte de balul cu Noah, iar când a văzut cine stătea în ușă, a amuțit

PARTEA 4

Era vocea lui Radu, avocatul familiei Dobre.

— Elena, dacă auzi asta, înseamnă că Mihai a încercat deja să mute banii.

Am rămas cu telefonul în mână, fără să respir.

Mama s-a apropiat.

— Ce spune?

Am apăsat din nou pe înregistrare.

Radu vorbea rar, ca și cum știa că fiecare cuvânt urma să fie folosit într-o zi.

— Am trimis copiile actelor la notar și la bancă. Fondul lui Noah este protejat. Mihai nu are dreptul să-l atingă. Dacă încearcă, înregistrarea va ajunge la poliție și la instanță.

Tata a smuls telefonul din mâna mea.

— De unde ai asta?

— De la omul pe care ai încercat să-l cumperi, am răspuns.

— Nu știi ce vorbești.

— Știm, a spus mama. Pentru prima dată, știm.

Tata a început să sune. Mai întâi la bancă. Apoi la Radu. Apoi la un alt avocat.

Nimeni nu i-a răspuns.

După zece minute, primul avocat a sosit la casă. Purta o servietă maro, zgâriată la colț, și avea fruntea lucioasă de transpirație.

— Mihai, trebuie să discutăm în particular.

— Deschide fondul.

— Nu pot.

— Ești avocatul meu.

— Am fost.

Tata a amuțit.

— Am renunțat la reprezentare în clipa în care am primit copiile contabile, a continuat bărbatul. Sunt transferuri lunare din banii lui Noah către firma dumneavoastră. Unele au fost mascate drept taxe administrative.

Noah s-a uitat la mine.

— Tata mi-a luat banii?

Nu am știut cum să-i răspund fără să-l rănesc.

— A încercat.

Tata a izbit cu pumnul în masă.

— Am plătit pentru casa aceea! Am avut grijă de tot!

— Ai luat bani de la un copil care nu știa să citească un contract, a spus mama.

— Tu l-ai abandonat!

Cuvintele au căzut între ei ca o lamă.

Mama a închis ochii. Noah a tresărit.

Atunci Radu a intrat în cameră. Ținea în mână o cutie de plastic transparentă și un ordin oficial.

— Domnule Popescu, conturile au fost înghețate. Iar aceasta este copia depoziției dumneavoastră înregistrate.

Tata a râs nervos.

— O conversație privată nu dovedește nimic.

Radu a pus un mic aparat pe masă și a apăsat un buton.

Vocea tatei a umplut camera:

— Băiatul nu va afla niciodată. Îi lăsăm suficient cât să creadă că trăiește bine, iar restul îl mutăm în firma mea.

Am auzit aceleași cuvinte rostite de el cu luni înainte, în biroul de acasă. Dar atunci nu știusem ce înseamnă. Acum le auzeam din afară.

Tata a privit aparatul.

— Opriți-l.

— Nu pot opri ceva ce ai spus singur, a zis Radu.

Pe chipul tatei s-a instalat o oboseală bruscă. Nu mai arăta puternic. Arăta ca un om care își auzea propria voce pentru prima dată.

În aceeași noapte, poliția a venit pentru documente, nu pentru spectacol. Au luat copiile registrelor, calculatoarele și mapa cu actele. Tata a încercat să mă convingă să nu semnez plângerea.

— Sunt tatăl tău, Elena.

— Ai fost tatăl meu când nu știai să fii tatăl lui Noah?

A deschis gura, dar nu a găsit niciun răspuns.

Am semnat.

Nu am simțit triumf.

Am simțit doar că, după optsprezece ani, aerul din casă devenise respirabil.

În camera mea, medalionul lui Noah rămăsese pe pat. Dintele crăpat se agățase de dantela rochiei mele. L-am desprins încet și i l-am întins.

— E al tău.

Noah l-a privit.

— A fost al mamei?

— A fost cumpărat pentru tine.

— Atunci îl păstrez. Dar nu mai vreau să-mi amintească de unde vin.

— De ce vrei să-ți amintească?

A zâmbit slab.

— De cine am ales să devin.

A doua zi, balul a început fără noi.

Am mers la biroul lui Radu, împreună cu Noah și mama. Acolo am aflat că doamna Dobre lăsase instrucțiuni clare: Noah urma să primească locuința, atelierul și fondul, dar numai cu sprijinul unei persoane alese de el. Nu al tatei. Nu al unui tutore impus.

Noah m-a ales pe mine.

— Pentru că Elena îmi spune adevărul, chiar când desenează dinozauri urâți, a explicat el.

Am râs printre lacrimi.

Tata a fost chemat la audieri în săptămânile următoare. A restituit banii printr-un acord legal, iar firma lui a intrat în insolvență. Nu am mers să-l văd când a primit hotărârea. Nu pentru că îl uram.

Pentru că nu mai era treaba mea să-l salvez de urmările alegerilor lui.

În prima lună, camera în care își ținea tata dosarele a rămas goală. Dulapul era deschis, sertarele smulse, iar pe perete rămăsese dreptunghiul mai deschis unde fusese fotografia familiei.

Noah a stat în prag.

— Crezi că o să fie bine?

— Nu imediat.

— Atunci mâine?

— Mâine va fi puțin mai ușor.

A dat din cap, mulțumit de răspuns.

Ne-am mutat în apartamentul de deasupra atelierului Dobre. Era mic, cu ferestre care se blocau iarna și cu miros de lemn proaspăt tăiat. Noah a început să repare scaune, iar eu m-am angajat la o editură din centrul orașului, unde corectam cărți pentru copii.

În pauze, desenam dinozauri.

Noah îi inspecta serios.

— Acesta seamănă cu un cartof cu brațe.

— Ai repetat gluma timp de doisprezece ani.

— Unele adevăruri merită repetate.

Într-o sâmbătă, mama ne-a adus clătite și a stat în prag, nesigură.

— Pot să intru?

Noah a privit spre mine.

— Acum întrebi mereu?

— Da.

— Atunci poți.

Nu a fost o împăcare spectaculoasă. Nu s-au îmbrățișat cu muzică în fundal și nimeni nu a șters trecutul. Mama a început să vină în fiecare duminică. Uneori vorbeau. Alteori spălau vasele în tăcere.

A fost suficient.

La trei luni după seara balului, a căzut prima zăpadă. Noah a lipit pe frigider un desen făcut de el: patru oameni în fața unui atelier, cu un dinozaur uriaș deasupra lor.

— De ce sunt patru? l-am întrebat.

— Tu, eu, mama și doamna Dobre.

— Doamna Dobre nu mai este aici.

— Dar ea ne-a adus până aici.

Am atins desenul cu degetul.

În acea seară, am primit un mesaj de la tata.

„Putem să ne întâlnim? Am greșit. Îți pot explica totul. Vreau să mă întorc acasă.”

Am citit mesajul de două ori.

Noah a văzut expresia de pe fața mea.

— Vrei să-i răspunzi?

— Da.

— Ce o să-i spui?

Am scris încet:

„Nu mai există o casă la care să te întorci. Există doar viața pe care ai ales-o și viața pe care noi o construim acum. Îți doresc să înveți să trăiești cu adevărul, dar nu voi mai trăi eu în locul tău.”

Am trimis mesajul.

Apoi am scos medalionul cu dinozaur din cutia în care îl păstrase Noah. Îl curățasem, dar dintele crăpat rămăsese la fel. L-am prins de cheia atelierului, iar metalul rece a sunat ușor când am închis ușa.

Noah a stins lumina.

— Elena?

— Da?

— Mergem mâine împreună la bal?

Am zâmbit.

— Mâine mergem împreună oriunde vrei.

Medalionul a sunat din nou, iar de data aceasta nu mai anunța trecutul.

Anunța drumul înainte.