PARTEA 4

— Atunci mergem în vale înainte ca el să ajungă aici, am spus.

Gideon m-a privit o secundă, de parcă se aștepta să mă prăbușesc. Nu am făcut-o.

Am luat broșa de aramă de pe guler și am băgat-o în buzunar. Rochia era ruptă, brațul îmi sângera, iar casa începea să ardă. Totuși, pentru prima dată nu mă mai simțeam femeia pe care ceilalți o puteau împinge oriunde.

Red zăcea lângă masă, cu mâinile legate de Gideon. L-am ridicat de guler.

— Dacă rămâi aici, mori în foc.

— Și dacă merg cu voi?

— Trăiești suficient ca să vorbești.

A zâmbit strâmb.

— Ai devenit curajoasă peste noapte.

— Nu. Doar ai încetat să mă mai confunzi cu o victimă.

Am ieșit prin ușa din spate, în viscol. Zăpada ne lovea obrajii ca nisipul. Gideon îl târa pe Red, iar eu țineam documentele sub haină, lipite de piept.

La jumătatea drumului spre mina veche, s-au auzit copite.

— Mai repede, a spus Gideon.

— Brațul meu nu e un cal.

— Știu.

— Atunci nu-mi mai porunci.

S-a oprit.

În întuneric, chiar și prin viscol, am văzut cum a înțeles. Nu voia să mă conducă. Îi era teamă să nu mă piardă.

— Bine, a spus. Ce facem?

Am arătat spre stâncile din dreapta.

— Intrăm în mină și așteptăm să treacă primul grup. Dacă unchiul meu crede că ne poate urmări pe drum, îl lăsăm să creadă.

Gideon a zâmbit pentru prima dată fără să pară primejdios.

— Tatăl tău avea mintea asta.

— Eu am avut-o mereu. Doar că nimeni nu m-a întrebat.

Ne-am strecurat printr-o crăpătură îngustă. Înăuntru mirosea a piatră udă și praf de pușcă. Red a încercat să fugă, dar i-am pus piciorul în față, iar el s-a izbit de perete.

— Mă urăști? m-a întrebat.

— Nu am timp să te urăsc.

— Ar trebui. Am venit să te omor.

— Atunci trăiește cu faptul că eu te-am salvat.

Când zgomotul cailor s-a îndepărtat, Gideon a aprins un chibrit. Lumina mică a căzut pe telegramă.

Unchiul meu, Walter Miller, ceruse oamenilor să mă aducă înapoi vie, pentru că numai eu știam locul unde tata ascunsese registrul complet. El nu știa că registrul era deja în mapa lui Gideon. Nu știa nici că Red, prins și speriat, acceptase să mărturisească în schimbul protecției.

CITEȘTE ȘI: PARTEA 4 — La nunta surorii mele, tata m-a umilit în fața tuturor, dar când am ridicat paharul, zâmbetul lui a dispărut

Dimineața, am ajuns la postul de pază din vale. Gideon a predat documentele judecătorului federal. Red a fost luat în custodie. Apoi a venit partea pe care nimeni nu o putea opri.

Walter a apărut două zile mai târziu, cu doi oameni înarmați și cu un avocat care repeta că eram soția unui muntean instabil.

— Henrietta, vino acasă, a spus el. Tot ce ai este al familiei.

— Nu mai am familie acolo.

— Sunt unchiul tău.

— Ești omul care a furat pâinea de la masa mea și a numit-o datorie.

Avocatul s-a întors spre Gideon.

— Dacă fata aceasta depune mărturie, veți fi cu toții arestați pentru răpire și complicitate.

Gideon a scos din buzunar o scrisoare semnată de tatăl meu.

— Dacă ea depune mărturie, dumneavoastră veți explica de ce ați primit bani de la Walter Miller.

Avocatul a pierdut culoarea din obraji.

Walter a încercat să râdă, dar sunetul i s-a stins în gât.

În aceeași după-amiază, judecătorul a ascultat înregistrarea declarației lui Red. Fusese făcută cu un aparat mecanic adus de la oraș, iar vocea unchiului meu se auzea limpede în încăpere.

— Spune-i că fata a murit în zăpadă, îl auzeam poruncind. Dacă se întoarce, o aduceți înapoi cu orice preț.

Walter a închis ochii.

Eu stăteam lângă fereastră, cu brațul bandajat. Nu am simțit bucurie. Doar o liniște rece, ca după ce se oprește o furtună.

Când vocea lui s-a terminat, Walter s-a uitat la mine.

— Nu am vrut să te rănesc.

— Ai vrut să nu poți vorbi.

Nu a mai avut ce spune.

A fost trimis la închisoare împreună cu cei care falsificaseră registrele. Red a primit o pedeapsă mai mică pentru mărturie, dar nu l-am mai văzut niciodată. Nu toate sufletele trebuie să rămână în viața ta doar pentru că au fost martore la începutul ei noi.

Gideon a refuzat să păstreze aurul oferit ca recompensă.

— Casa și pământul sunt suficiente, mi-a spus.

— Casa arde.

— O reconstruim.

Am reconstruit-o în primăvară.

Nu a fost o cabană mare. Am pus ferestre mai largi, ca lumina să nu mai pară oaspetă. Am făcut o masă nouă din lemnul rămas întreg și am atârnat tigaia de fontă deasupra sobei, nu ca armă, ci ca obiect de care aveam nevoie în fiecare zi.

CITEȘTE ȘI: Am intrat la divorț cu bebelușul în brațe, iar când am rostit un singur adevăr, iubita soțului meu a pălit

Gideon a învățat să nu vorbească în locul meu.

Eu am învățat să-i spun când îmi era frică.

Asta a fost căsnicia noastră la început: doi oameni care încercau să nu se mai salveze unul pe altul fără permisiune.

Într-o seară de aprilie, am găsit scrisoarea tatălui meu pe masă. Gideon o reparase cu grijă, lipind marginea ruptă.

— Ai citit-o de câte ori? m-a întrebat.

— De prea multe ori.

— Și ce simți?

Am atins rândurile cu degetul.

— Că tata m-a văzut înainte ca eu să învăț să mă văd.

Gideon nu a răspuns. Doar mi-a luat mâna.

Au trecut șase luni.

Zăpada s-a topit, râul a ieșit dintre stânci, iar în vale am deschis un mic magazin de carne și conserve. Am angajat două femei rămase fără case și am pus pe ușă o firmă pictată de mine.

Gideon tăia lemne dimineața și ducea marfa în oraș. Nu mai eram mireasa aleasă într-un salon. Eram femeia care ținea socotelile, ridica lăzile și hotăra ce intra pe ușă.

Într-o duminică, am găsit un băiețel din sat desenând cu cărbune pe podeaua magazinului. Desenase o casă, un munte și o femeie cu brațele largi.

— Cine este? l-am întrebat.

— Tu, doamna Hattie. Ești mai mare decât muntele.

Am râs atât de tare, încât Gideon a venit din camera din spate.

— A spus adevărul, a zis el.

Primul viscol al iernii următoare a venit într-o noapte de decembrie. Am închis obloanele, am verificat lemnele și am pus supa pe foc. Gideon a intrat cu zăpada pe umeri.

— Cineva a lăsat un mesaj la poartă.

Era o scrisoare de la închisoare.

Walter îmi cerea să-l vizitez. Spunea că se schimbase, că fusese manipulat, că eram singura lui familie. La final, scrisese că dacă îl iertam, putea să-mi lase partea lui din afacere.

Am citit-o lângă sobă.

Gideon nu m-a întrebat ce voi face.

Asta era diferența dintre bărbatul care mă cumpărase în ochii lumii și soțul pe care ajunsesem să-l aleg în fiecare dimineață.

CITEȘTE ȘI: Soțul meu și-a adus mama pentru o lună și mi-a anulat vacanța, dar când am făcut valiza, zâmbetul lui a dispărut

— Nu mă duc, am spus.

— Ești sigură?

— Pentru prima dată, da.

Am împăturit scrisoarea și am pus-o în foc. Hârtia s-a strâns, cerneala s-a făcut neagră, iar numele lui a dispărut fără să-mi mai ia nimic.

Mai târziu, am ieșit pe verandă. Vântul mișca zăpada în cercuri mici. Broșa de aramă, cea pe care o purtasem în ziua când Gideon mă numise cea grasă, era prinsă acum de perdeaua de la fereastră. O lustruisem până când lumina focului se reflecta în ea.

Gideon s-a așezat lângă mine.

— Îți mai amintești ce ți-am spus în salon?

— Din păcate.

— Îmi pare rău.

M-am uitat la munte, apoi la mâinile mele puternice.

— Știu.

— Dacă aș putea să mă întorc…

— Nu te întoarce. Uită-te la mine acum.

A făcut-o.

Și, pentru prima dată, nu am avut nevoie să fiu aleasă de nimeni.

Broșa de aramă a prins ultima rază de lumină.

Eu nu mai eram femeia pe care o ofereau.