PARTEA 4 — M-a trimis să mănânc singură în camera mea, iar când am întrebat despre afacerea ei, zâmbetul lui Lennox a dispărut

PARTEA 4

— Cum adică locuința nu mai este a mea?

Întrebarea mea a rămas suspendată deasupra mesei.

Robert a ridicat telefonul.

— Lennox a depus ieri o cerere de transfer. Susține că ați cedat dreptul asupra casei ca aport pentru Luminous Beauty.

Darren s-a întors spre soția lui.

— Ai făcut asta?

Lennox își ținea bărbia sus, dar degetele îi tremurau lângă dosar.

— Nu aveam de ales. Dacă pierdeam compania, pierdeam tot.

— Ai folosit casa mamei mele ca să acoperi banii pe care i-ai scos din firmă?

— Nu te preface că nu știai cât de importantă este compania mea.

— Știam că era finanțată. Nu știam că o goleai.

Din stradă s-a auzit un claxon scurt. Un sedan negru se oprise lângă trotuar. Robert și-a luat haina.

— Reprezentantul investitorilor este aici. Nu semnați nimic. Nu îi predați cheile și nu discutați singură cu el.

— Casa nu poate fi transferată, am spus.

— Nu cu documentele adevărate. Dar trebuie să dovedim imediat că cererea se bazează pe o semnătură falsă și pe o promisiune făcută fără autoritatea dumneavoastră.

Lennox a izbucnit:

— Totul este exagerat! Fondul i-a susținut compania ani întregi. Era normal să folosesc garanția.

— Fondul nu este casa mea, am răspuns. Și nici nu este portofelul tău.

Reprezentantul investitorilor a intrat fără să aștepte. Era un bărbat scund, cu o geantă din piele și o expresie rece.

— Doamna Morrison? Sunt Victor Hale. Am venit pentru confirmarea transferului.

Robert i-a întins mâna, dar Victor a ignorat-o.

— Aveți asupra dumneavoastră acordul semnat?

— Îl avem înregistrat.

— Atunci arătați-mi originalul.

Victor a deschis geanta. Lennox a făcut un pas înainte.

— Nu este nevoie să complicăm lucrurile. Ramona a fost de acord să sprijine afacerea familiei.

Am privit-o.

— Nu mi-ai cerut acordul. Ai încercat să-l inventezi.

Darren a luat documentul de la Victor. A parcurs prima pagină, apoi a doua.

— Aceasta nu este semnătura mamei.

Lennox s-a repezit să i-l smulgă.

— Dă-mi-l!

El s-a ferit.

— De ce ai trecut adresa casei la secțiunea garanții?

— Pentru că trebuia să ne salvezi.

— Nu pe noi. Pe tine.

Mara a scos din geantă o altă copie.

— Victor, înainte să semnați ceva, trebuie să vedeți registrele. Luminous Beauty are plăți către două firme controlate de Lennox. Sunt aproape două sute de mii de dolari.

Victor a citit prima factură. Culoarea i s-a retras din față.

— Mi s-a spus că aceste fonduri au mers către dezvoltarea produselor.

— Așa trebuia să creadă toată lumea, a răspuns Mara.

Lennox a izbucnit:

— Tu nu știi ce înseamnă să ții o companie în viață!

Mara a privit-o drept în ochi.

— Știu ce înseamnă să-ți plătești oamenii. Tu ai întârziat salariile în timp ce cumpărai mobilier pentru apartamentul din centru.

Darren s-a sprijinit de spătarul scaunului. Părea mai bătrân decât cu o zi înainte.

— Apartamentul? Ce apartament?

Lennox nu a răspuns.

Robert a pus pe masă extrasul din fond.

— Apartamentul a fost plătit prin una dintre firmele intermediare. Iar ultima tranșă urma să fie garantată cu această casă.

Victor și-a închis geanta.

— Nu mai există investiție. Retrag finanțarea până la verificarea tuturor actelor.

— Nu poți face asta! a strigat Lennox.

— Pot. Am fost indus în eroare.

Ea s-a întors spre Darren, disperată.

— Spune-le că ai aprobat totul.

El a rămas cu privirea la cererea falsă.

— Am aprobat primele două împrumuturi, pentru că tata lăsase instrucțiuni clare. Nu am aprobat folosirea casei mamei. Și nu am știut de conturile tale.

— Ești soțul meu!

— Tocmai de aceea trebuia să-mi spui adevărul.

Lennox a făcut un pas spre mine.

— Dacă închizi fondul, angajații vor rămâne fără locuri de muncă. Vrei să distrugi viețile tuturor doar pentru că te-ai simțit jignită la cină?

Am simțit durerea veche ridicându-se în mine, dar nu m-a mai îndoit.

— Nu închid fondul ca răzbunare. Îl opresc până când banii ajung la oamenii pentru care au fost destinați.

Robert a încuviințat.

— Putem restructura firma, dacă există active reale și dacă Lennox renunță la controlul financiar.

Mara a ridicat privirea.

— Pot verifica registrele. Știu ce furnizori au fost păcăliți și ce salarii sunt restante.

Darren s-a uitat la mine.

— Mamă, dacă rămân, mă vei mai primi?

Întrebarea lui nu era despre casă. Era despre rușine.

Am tras un scaun pentru el.

— Poți rămâne până îți găsești alt loc. Dar nu vei mai conduce nimic din umbră și nu vei mai ascunde nimic de mine.

Apoi m-am întors spre Lennox.

— Tu vei pleca astăzi.

— Nu poți să mă dai afară.

— Casa este a mea. Și ai primit deja trei zile să-ți iei lucrurile, nu pentru că te-ai purtat ca o familie, ci pentru că eu refuz să transform această casă într-un câmp de luptă.

Lennox a râs amar.

— Crezi că ai câștigat? Fără mine, compania nu valorează nimic.

Mara a pus pe masă cheia unui dulap metalic.

— Compania nu. Dar oamenii care au construit produsele încă valorează ceva. Și am lista lor.

Acolo a fost adevărata întorsătură. Luminous Beauty nu era doar creația lui Lennox. Laboratorul, formulele și contractele cu furnizorii aparțineau unei echipe de cercetători care nu fuseseră plătiți la timp. Lennox își însușise meritele, dar nu putea lua cu ea munca celorlalți.

În zilele următoare, Robert a separat conturile curate de cele umflate artificial. Victor și-a retras cererea, iar banii din fond au fost folosiți pentru salariile restante, nu pentru apartamentul lui Lennox. Casa a rămas pe numele meu, verificată de trei ori în registre.

Lennox a plecat cu două valize și cu un dosar pe care nu mai avea cui să-l arate. Nu am urmărit-o până la mașină.

Darren a rămas în camera mică de lângă bucătărie. A returnat treptat banii pe care îi aprobase fără să verifice suficient și a început să lucreze cu Mara la reorganizarea firmei. Nu i-am oferit iertarea ca pe un cadou. A trebuit să o câștige prin fiecare factură verificată și fiecare salariu plătit.

Într-o sâmbătă dimineață, am mers împreună la laboratorul companiei. Pe perete atârna încă o fotografie veche cu prima cremă produsă de echipă. În colțul imaginii, Harold scrisese cu creionul: „Pentru cei care muncesc, nu pentru cei care se laudă.”

Darren a atins scrisul.

— Tata știa ce face.

— Știa că banii pot scoate la iveală caracterul oamenilor.

— Iar eu am eșuat.

— Ai eșuat când ai tăcut la masa aceea. Restul încă poți repara.

El a dat din cap și a luat mapa cu salariile restante.

— Mă ajuți să le duc?

— Nu. Le duci tu. Eu voi verifica să nu dispară nimic pe drum.

A zâmbit slab. Era puțin, dar era real.

Seara, am pus din nou tocăniță pe masa veche. De data aceasta erau doar trei farfurii: a mea, a lui Darren și a Marei, care venise să aducă ultimele acte.

Darren a ridicat furculița.

— Mama, pot să spun ceva?

— Poți.

— Vocea ta nu este enervantă.

Mara a scos un râs scurt.

Eu am privit farfuria, apoi placa de lemn zgâriată de atâtea cine și atâtea tăceri.

— Știu, Darren. Dar vreau să-mi spui ce ai de făcut cu vocea ta.

El a împins spre mine mapa cu ultima listă de plăți.

— Să spun adevărul înainte să fie prea târziu.

Am deschis-o. La prima poziție se afla numele laboratorului care fusese la un pas de închidere. La a doua, salariile restante. La ultima, o sumă mică, destinată unei femei care nu mai avea puterea să ceară nimic.

Am semnat aprobarea.

Mara a privit foaia.

— Pentru cine este suma aceea?

Am închis mapa și am împins-o spre Darren.

— Pentru doamna care a plecat din firmă ca să-și poată trata fiica. Să nu mai fie niciodată nevoită să tacă pentru un salariu.

Darren a luat documentele și s-a ridicat.

Înainte să iasă, s-a oprit lângă masa pe care mă făcuseră să o părăsesc.

— Mamă, vrei să stau aici?

Am tăiat o felie de pâine și i-am întins-o.

— Stai, dacă ai venit să mănânci. Nu dacă ai venit să vorbești despre bani.

A luat pâinea.

Iar când a început să citească lista cu voce tare, fiecare nume a rămas la masă până la capăt.