PARTEA 4

…Mason nu și-a terminat propoziția. A rămas cu telefonul în mână, privind fotografia de parcă hârtia aceea putea să se transforme într-o ușă.

Eu am simțit că nu mai pot respira.

— Cine? am întrebat.

El a mărit din nou imaginea. În colțul documentului se vedea ștampila notarului, data și numele celui care ceruse desigilarea.

— Victor Dima.

— Contabilul?

— Da.

Adrian a luat telefonul și a privit fotografia.

— Dar ai spus că ne ajută.

— Ne ajută, a răspuns Mason. Tocmai de aceea a cerut deschiderea testamentului. El știe că există de ani întregi.

Am simțit o durere ascuțită în nas, dar nu mai era nimic în comparație cu golul care mi se deschidea în piept.

— Mama a spus că beneficiarul nu sunt eu.

— Este posibil să fi mințit ca să te sperie, a spus Mason. Sau este posibil să fi spus, pentru prima dată în viața ei, adevărul.

Telefonul lui Adrian a început să sune.

Era avocatul familiei mele, Silviu Banu.

Adrian a răspuns pe difuzor.

— Domnule Vale, trebuie să discutăm imediat, a spus Silviu. Ronald este dispus să retragă acuzația că a fost provocat, dacă Mara renunță la plângere.

— A atacat-o, a spus Adrian.

— A fost o scenă de familie.

— Există filmarea.

— Tocmai de aceea vă sun. Dacă mergeți la poliție, presa va afla că fondul administrat de Ronald a fost folosit pentru cheltuieli care nu pot fi justificate.

Am luat telefonul.

— Presa nu este problema dumneavoastră, domnule Banu.

— Mara, gândește-te. Familia ta poate pierde casa.

— Casa nu este a mea.

— Poate deveni, dacă accepți o înțelegere.

— Nu mai negociez cu oameni care m-au lovit și mi-au furat banii.

— Tatăl tău spune că nu ai fost în toate mințile în seara asta.

Mi-am strâns degetele în cearșaful aspru al patului.

— Atunci lăsați filmarea să decidă ce am înțeles.

Am închis.

În mai puțin de o oră, controlul pe care tatăl meu îl ținuse asupra tuturor începea să se destrame. Banca a blocat conturile firmei Meridian. Poliția a ridicat calculatoarele din biroul lui. Administratorul casei a trimis lui Mason imagini cu Ronald intrând, cu trei zile înainte, în camera unde păstra dosarele bunicii.

Dar vestea cea mai importantă a venit la șase dimineața.

Notarul Elena Stoica ne-a primit într-un birou îngust, deasupra unei farmacii, cu jaluzele prăfuite și miros de hârtie veche. Aveam nasul prins într-o atelă, iar Adrian îmi ținea brațul.

CITEȘTE ȘI: PARTEA 4 — Fiul meu a fost găsit prăbușit la ușa casei, iar când paramedicul l-a văzut pe fratele meu, a încetat să zâmbească

Victor era deja acolo. Nu mai părea omul sigur pe el din înregistrare. Avea gulerul cămășii desfăcut și mâinile încleștate.

Elena a pus pe masă un dosar legat cu o panglică vișinie.

— Bunica dumneavoastră mi-a cerut să păstrez acest testament până când împlineați treizeci de ani sau până când demonstrați că familia dumneavoastră încearcă să vă fure averea.

— Am împlinit treizeci de ani anul trecut.

— Știu. Dar a doua condiție a fost îndeplinită abia acum, când poliția a primit probele.

Am privit panglica. Era aceeași nuanță ca trandafirii de pe masa noastră de nuntă, iar amănuntul aproape m-a făcut să plâng.

— Cine este beneficiarul?

Elena a deschis testamentul.

— Dumneavoastră. Și copilul dumneavoastră, în părți egale, printr-un fond protejat.

Am rămas nemișcată.

— Mama a mințit.

— Da, a spus Victor. Știa. Ronald știa și el. Au retras banii fiindcă au crezut că bunica dumneavoastră v-a exclus.

— Cum ai știut de testament?

Victor și-a coborât privirea.

— Am fost prezent când a fost scris. Ronald m-a plătit să falsific o anexă. Am făcut-o. Apoi mi-am dat seama că era în stare să mă arunce în închisoare ca să scape singur. De aceea am păstrat înregistrarea.

Adrian s-a apropiat de el.

— Ai colaborat din frică.

— Da.

— Frica nu șterge ce ai făcut.

— Știu.

Elena a împins spre mine ultima pagină.

— Semnătura bunicii dumneavoastră este autentificată. Orice acces al lui Ronald la fond a încetat în urmă cu cinci ani.

Am atins hârtia cu vârful degetului. Toată copilăria mea fusese construită în jurul ideii că trebuia să-mi salvez părinții. Ei îmi repetaseră că bunica fusese rece, egoistă și nedreaptă.

Acum descopeream că bunica mă protejase în tăcere.

La prânz, polițiștii l-au adus pe Ronald pentru declarații. Nu avea cătușe, dar chipul îi era fără culoare. Când m-a văzut, a încercat să vină spre mine.

— Mara, ascultă-mă. Am făcut greșeli, dar totul a fost pentru familie.

— Pentru ce familie?

— Pentru tine.

— Pentru mine ai furat bani și m-ai lovit în ziua nunții?

— Nu te-am lovit. A fost un accident.

CITEȘTE ȘI: M-am întors cu o zi mai devreme din călătoria de afaceri și mi-am găsit logodnica amenințându-mi mama în bucătărie, dar dosarul pe care l-a adus a schimbat tot ce știam despre familia noastră

Mason a pornit înregistrarea pe un computer din sala de interogatoriu. Vocea lui Ronald a umplut încăperea.

„Mara nu cere nimic. Îi este rușine să întrebe. Așa am crescut-o.”

Tata a încremenit.

A ascultat propriile cuvinte din afara minții lui, fără să le mai poată înfrumuseța.

Apoi vocea mamei a rostit:

„Dacă se opune, îi spunem că bunica ar fi vrut să-și ajute părinții.”

Ronald s-a uitat spre mine.

— Ai înregistrat asta?

— Nu eu.

— Cine?

— Tu te-ai înregistrat singur, când ai crezut că toți ceilalți sunt prea speriați să te oprească.

A venit rândul lui să tacă.

În săptămânile următoare, casa părintească a devenit goală. Banca a recuperat ce se mai putea recupera din bani. Ronald a fost acuzat de fraudă, fals și agresiune. Linda a primit acuzații pentru transferuri și pentru complicitate. Victor a cooperat cu anchetatorii și a acceptat să returneze partea lui.

Nu am simțit bucurie când am aflat.

Doar oboseală.

Într-o după-amiază, m-am întors în sala de bal pentru a-mi lua lucrurile. Florile fuseseră aruncate, mesele strânse, iar pe ringul de dans rămăsese o pată palidă, aproape ștearsă.

Pe un scaun am găsit fotografia noastră de la primul dans. Adrian mă ținea de talie, iar eu zâmbeam spre aparat, fără să știu ce urma.

Am luat fotografia.

Pe spate era batista crem cu inițialele noastre, uitată acolo de cineva și încă pătată cu sângele meu.

Am împăturit-o cu grijă și am pus-o în geantă.

Camera unde părinții mei își țineau dosarele era goală. Sertarele fuseseră scoase, rafturile lăsate cu urme întunecate pe perete. Pe podea rămăsese doar o fotografie veche cu mine, la șapte ani, ținând o prăjitură în mâini.

În fotografie, mama zâmbea.

Am lăsat-o acolo.

Trei luni mai târziu, locuiam cu Adrian într-un apartament luminos din Brașov. El lucra de acasă la extinderea unui hotel mic de munte, iar eu începusem să coordonez un program pentru femei care încercau să-și recupereze banii furați de rude.

Dimineața mirosea a pâine prăjită și a cafea cu scorțișoară. Pe frigider aveam primul desen al copilului nostru nenăscut, făcut de o fetiță de șase ani pe care o ajutasem prin program. Desenase o casă galbenă, cu ferestre uriașe și trei oameni înăuntru.

— De ce nu există gard? m-a întrebat Adrian.

CITEȘTE ȘI: PARTEA 4 — Am pus carnea la gunoi după ce soacra mea a plecat cu aproape totul, iar când a venit soțul meu, zâmbetul lui a dispărut

— Pentru că oamenii din casă nu trebuie să fugă unii de alții.

El m-a privit lung.

— Asta ai învățat?

— Asta încă învăț.

Într-o dimineață de noiembrie, a căzut primul zăpadă. Stăteam lângă fereastră cu mâna pe burtă, când telefonul a vibrat.

Era un mesaj de la mama.

„Tatăl tău este bolnav. Te rog, vino. Nu trebuie să ne ierți. Doar ascultă-l.”

Sub mesaj era fotografia unei camere de spital și o frază scrisă de Ronald:

„Am vândut automobilul. Îți pot înapoia o parte.”

Am citit de două ori.