PARTEA 4 — I-am oferit iubitei spațiul pe care îl cerea, apoi a aflat unde îmi petrecusem weekendul și a încetat brusc să zâmbească

PARTEA 4

Agentul a deschis portiera mașinii, dar Sorina i-a blocat drumul cu o singură mișcare.

— În baza cărei acuzații?

— Am primit o sesizare pentru amenințare și hărțuire, a răspuns agentul.

— Sesizarea cui?

Agentul s-a uitat la Vanessa.

Ea își strângea paltonul crem la gât. În mâna dreaptă ținea telefonul, iar în cealaltă avea un șervețel mototolit.

— Al meu, a spus ea.

Am simțit cum mi se golește pieptul.

— Ce am amenințat?

— Mi-ai trimis mesaje noaptea. Ai plecat fără să-mi spui. Ai apărut la biroul meu. Mi-ai urmărit prietenii.

— Nu am apărut la biroul tău.

— Ai fost acolo luni.

— Am fost la secția de poliție.

— După ce m-ai urmărit.

Sorina a scos telefonul și l-a ridicat între noi.

— Am înregistrări care arată că domnul Andrei se afla în Miami când clienta mea spune că îl urmărea.

Agentul a privit ecranul, apoi mapa din mâna lui.

— Doamnă, plângerea dumneavoastră conține și capturi de ecran?

— Da.

— Putem verifica telefonul de pe care au fost trimise mesajele?

Vanessa a amuțit.

— Nu este necesar.

— Este foarte necesar, a spus Sorina.

Agentul a închis mapa.

— Domnule Andrei, nu sunteți arestat. Dar trebuie să ne însoțiți pentru o declarație.

— Merg cu avocatul meu.

— Desigur.

Vanessa a rămas lângă bordură, sub un copac cu frunze ude. Nu mai părea furioasă. Părea o femeie care își pierduse controlul asupra unei povești repetate prea mult timp.

În secție, am fost așezat într-o cameră cu pereți galbeni și o masă zgâriată. Sorina a pus pe masă toate dovezile. Fotografia. Extrasele. Imaginile. Mesajele. Înregistrarea.

— Mai aveți ceva? a întrebat agentul.

— Da, am spus. Dar vreau să audă și ea.

Vanessa stătea în încăperea alăturată, despărțită de noi printr-un geam. Agentul a pornit fișierul audio.

Vocea ei s-a auzit clar.

— Andrei nu va bănui nimic dacă îl fac să creadă că este gelos.

Vanessa a ridicat capul.

Apoi vocea lui Radu:

— Trebuie să pară instabil. Dacă se enervează, avem motiv să cerem ordin de protecție.

Pe măsură ce înregistrarea continua, fața ei se strângea. Când a auzit fraza despre apartament și bani, și-a dus mâna la gură.

Agentul s-a întors spre ea.

— Ați spus aceste lucruri?

— A fost o conversație privată.

— Nu v-am întrebat dacă era privată.

— Eram speriată.

— De ce?

— Pentru că Andrei mă controla.

Sorina a împins un dosar înainte.

— Atunci explicați de ce ați trimis banii către firma vărului domnului Mureșan.

Vanessa a privit documentele și a început să plângă.

— Radu mi-a spus că sunt cheltuieli de serviciu.

— Dar banii proveneau din contul comun, am spus.

— Aveam nevoie de ei.

— Pentru ce?

Ea nu a răspuns.

Agentul a sunat la un superior. După câteva minute, ne-a spus că sesizarea împotriva mea va fi suspendată și că dosarul financiar va fi trimis procurorului.

Vanessa a ieșit din cameră înaintea noastră. La ușă s-a întors.

— Andrei, eu nu am vrut să ajungem aici.

— Ai spus că dacă mă enervez, vei avea motiv să ceri să fiu îndepărtat.

— Radu a făcut planul.

— Tu l-ai acceptat.

A coborât ochii.

Atunci telefonul Sorinei a vibrat. Ea a citit mesajul și și-a pierdut culoarea din obraji.

— Ce s-a întâmplat? am întrebat.

— Radu nu a plecat din oraș.

— Unde este?

— La apartamentul vostru.

A întors telefonul spre mine. Mesajul era de la administratorul blocului.

„A spart ușa de la depozitul din subsol. Poliția este deja acolo. A strigat că Andrei i-a furat dosarul.”

Am simțit busola metalică în buzunar, apăsându-mi coapsa.

— Ce dosar? am întrebat.

Sorina m-a privit direct.

— Cel care poate dovedi că Vanessa și Radu nu au furat doar banii voștri. Au falsificat și rapoarte medicale pentru companie.

În acel moment, Radu a sunat-o pe Vanessa. Ea a răspuns cu mâinile tremurând.

— Unde ești? a întrebat el.

Am auzit prin difuzor vocea lui, aspră și panicată.

— Spune-le că Andrei a luat dosarul! Dacă îl găsesc la el, totul se termină!

Vanessa s-a uitat la mine.

— Radu, dosarul nu este la Andrei.

— Atunci unde este?

Sorina a făcut semn agentului să nu întrerupă apelul.

Eu am scos din buzunar busola și am privit zgârietura de pe margine. În ziua mutării, Vanessa o agățase de cheia apartamentului și glumise că acel mic obiect ne va păzi de rătăcire.

Am înțeles brusc.

— Marcus, am spus. Sună-l.

A răspuns după primul apel.

— Andrei, tocmai am găsit ceva în arhiva camerei de supraveghere.

— Ce?

— În noaptea când ai plecat, Vanessa a ascuns o cutie în dulapul din hol. Am mărit imaginea. A lipit busola de cutie.

Mi-am băgat mâna în buzunar.

Busola mea era acolo.

Marcus a continuat:

— Cutia a fost mutată a doua zi. Radu a luat-o din apartament și a dus-o în depozitul blocului. Dar camera surprinde și ceva în plus.

— Ce anume?

— Vanessa îi dă o a doua cheie. Iar pe filmare se aude clar când spune: „Dacă Andrei se întoarce, îl facem să pară nebun.”

Radu încă striga prin telefon.

— Vanessa, răspunde-mi! Spune-le că el a luat dosarul!

Agentul i-a făcut semn lui Sorina. Ea a apăsat difuzorul.

— Domnule Mureșan, conversația este înregistrată.

S-a făcut liniște.

— Cine sunteți?

— Avocata lui Andrei. Poliția este în drum spre dumneavoastră.

Radu a închis.

Dar era prea târziu.

În următoarele două ore, telefonul meu nu s-a oprit. Radu a sunat de paisprezece ori. Vanessa a trimis mesaje în care îmi cerea să spun că totul fusese o neînțelegere. Administratorul a confirmat că polițiștii găsiseră în depozit documente, copii de contracte și un calculator portabil.

La început, Vanessa a încercat să negocieze.

— Retrage plângerea și nu spun nimic despre tine, mi-a șoptit pe holul secției.

— Nu am ce să retrag. Nu te-am reclamat pentru că m-ai mințit. Te-am reclamat pentru bani și pentru acuzațiile inventate.

— Putem repara relația.

Am privit-o. Pentru prima dată în trei ani, nu am mai căutat în ochii ei femeia pe care o iubisem. Am văzut doar oboseala pe care o ascunsesem de mine.

— Nu, Vanessa. Putem doar să încheiem lucrurile fără să ne distrugem mai mult.

A doua zi, avocatul ei a refuzat să mai continue cazul după ce a văzut înregistrările și documentele. Radu a fost reținut pentru fraudă și falsificarea rapoartelor. Vanessa a primit control judiciar și a fost obligată să predea pașaportul.

Nu m-am bucurat.

Am simțit doar că, după luni întregi, aerul intra din nou până în fundul plămânilor.

O săptămână mai târziu, am mers la apartament să-mi iau lucrurile. Ușa era zgâriată în dreptul yalei. Pe podeaua depozitului rămăsese o urmă neagră de la cutia pe care Radu o târâse.

În dormitor, jumătatea mea de dulap era goală. Pe raft rămăsese o singură fotografie: noi doi la nunta prietenului prin care ne cunoscuserăm. Vanessa zâmbea spre aparat, iar eu o priveam pe ea.

Am pus fotografia într-o cutie.

Apoi am văzut brelocul în formă de busolă pe noptieră. Nu știam când îl scosese din geanta mea. L-am ridicat și am simțit zgârietura sub deget.

În sufragerie, televizorul era încă pornit. Vanessa îl lăsase pe un canal de știri. Un reporter vorbea despre ancheta privind compania farmaceutică, iar pe ecran apărea mașina lui Radu.

Am oprit televizorul.

Tăcerea nu m-a mai speriat.

Trei luni mai târziu, m-am mutat într-un oraș mic de lângă munți și am început să lucrez la o firmă de proiectare. Aveam un birou cu fereastră spre o curte plină de meri, un fierbător zgomotos și obiceiul de a merge pe jos până acasă, chiar și când ploua.

Marcus venea o dată pe lună. Într-o duminică, nepoata lui, Ilinca, a desenat cu cretă pe trotuar o casă galbenă și un om cu brațele larg deschise.

— Cine este? am întrebat-o.

— Tu, a spus ea. Acum nu mai stai într-o cutie.

Am zâmbit.

— De unde știi?

— Unchiul Marcus spune că înainte erai mereu închis în casă.

Marcus a tușit vinovat.

— Nu i-am spus chiar așa.

— Ba da, a insistat Ilinca.

Am privit desenul. Casa nu avea gard. Doar o ușă mare și lumini la ferestre.

În seara aceea a nins pentru prima dată. Fulgi mici s-au așezat pe balustrada balconului, iar eu am făcut ce nu mai făcusem de mult: am lăsat telefonul într-o cameră și am ieșit fără să spun nimănui unde mă duc.

Vanessa mi-a scris după încă două săptămâni.

„Am terminat cu avocații. Radu a recunoscut tot. Mi-e dor de tine. Putem vorbi măcar o dată?”

Am citit mesajul la masa din bucătărie, lângă o cană de ceai și o cutie cu lucruri vechi.

Marcus m-a întrebat dacă vreau să răspundă el în locul meu.

— Nu, am spus.

— Ești sigur?

— Da.

Am tastat încet.

„Îți doresc să-ți asumi ce ai făcut și să-ți construiești viața fără să mai folosești pe cineva drept scut. Eu nu mă mai întorc.”

Am apăsat trimitere și am închis telefonul.

Nu am șters mesajul. Nu l-am recitit. Nu am așteptat răspuns.

În primăvară, am început să alerg dimineața. Seara găteam pentru mine, puneam muzică și lăsam ferestrele deschise. Uneori, când treceam pe lângă o cafenea, mă opream fără motiv. Îmi plăcea să observ oamenii care se țineau de mână fără să se verifice unul pe altul.

Într-o zi, am primit o scrisoare de la bancă. Contul comun fusese închis, iar partea mea din bani fusese recuperată prin procedură legală. Nu era o avere. Era doar suma pe care Vanessa încercase să o ascundă.

Am pus banii într-un cont separat și am cumpărat o masă de lemn pentru apartamentul nou.

A fost primul lucru ales fără să mă gândesc dacă îi va plăcea și ei.

Într-o dimineață de aprilie, am găsit brelocul-busolă într-un sertar. Metalul era pătat, iar zgârietura de pe margine se vedea mai clar ca niciodată.

L-am prins de cheile casei noi.

Apoi am ieșit.

Nu mai aveam nevoie să știu unde este Vanessa.

Știam unde eram eu.

Și, pentru prima dată, era suficient.