PARTEA 4 — De Crăciun, soacra mea i-a oferit fiicei mele o lumânare umilitoare, dar când fetița a ridicat cutia roșie, zâmbetul ei a dispărut

PARTEA 4

Tatăl biologic al Zlatei nu venise singur.

Lângă el se afla un avocat cu o servietă neagră, iar în spatele lor stătea o femeie de la protecția copilului, cu un dosar verde strâns la piept.

Era ora zece și douăzeci și trei de minute în dimineața de după Crăciun.

Eu am simțit că-mi îngheață degetele.

Zlata s-a lipit de mine.

— Mamă, nu vreau să merg cu el.

— Nu vei merge nicăieri fără mine.

Andrei a deschis ușa înainte ca fostul meu soț să apuce să bată.

— Matei.

— Am venit pentru fiica mea.

Vocea lui era joasă, dar privirea îi aluneca peste hol, peste mobilier, peste cutiile de cadouri. Nu se uita la Zlata ca la un copil speriat. Se uita la ea ca la ceva ce considera al lui.

Avocatul a ridicat o mapă.

— Avem o cerere de suspendare a adopției. Domnul Matei susține că nu a fost informat corespunzător.

— Ai fost informat, am spus. Ai primit citația și n-ai venit la termen.

— Nu am primit nimic.

— Ai semnat de primire.

Matei a zâmbit fără căldură.

— Irina, ai devenit foarte curajoasă după ce ți-ai găsit alt bărbat care să joace rolul de tată.

Andrei a făcut un pas înainte.

— Nu joc niciun rol.

— Nu te-am întrebat pe tine.

— Dar eu îți răspund.

În spatele nostru, Larisa a coborât scările. Își ținea o mână pe balustrada lucioasă. Nu mai era femeia impecabilă de la masa de Crăciun. Părul îi era desfăcut, iar pe obraz îi rămăsese o dungă de rimel.

— Matei, trebuie să vorbim, a spus ea.

El s-a întors spre ea.

— Tu mi-ai spus că adopția poate fi anulată.

— Nu am spus asta.

— Mi-ai spus că documentele lui Andrei sunt false.

— Nu înțelegi ce se întâmplă.

— Ba da. Ai vrut să-l sperii ca să-ți păstrezi banii.

Larisa a făcut un pas înapoi.

— Cine ți-a spus?

— Avocatul tău mi-a trimis din greșeală copia înregistrării.

A urmat o tăcere atât de deplină, încât am auzit mecanismul ceasului din hol.

Andrei a pornit înregistrarea de pe telefon.

Vocea Larisei a umplut casa.

— Dacă Andrei află, îi spun că Petru mi-a lăsat totul. Nimeni nu o să creadă un fiu nerecunoscător.

Apoi se auzea vocea avocatului ei, înregistrată cu trei luni înainte.

— Trebuie să mutați banii până când depuneți cererea. Dacă fiul dumneavoastră dovedește transferul, pierdeți casa.

Matei a închis ochii.

Larisa a încremenit.

Zlata și-a ascuns fața în puloverul meu.

— Nu mai vreau să aud, a șoptit ea.

Andrei a oprit telefonul imediat.

— E suficient.

Femeia de la protecția copilului a făcut un pas spre mine.

— Doamnă, am citit dosarul. Domnul Matei nu a plătit pensie alimentară timp de patru ani, nu s-a prezentat la cele mai multe vizite stabilite și există două plângeri pentru amenințări.

Matei a ridicat vocea.

— Asta nu mă face un tată rău!

— Nu, a răspuns ea. Dar toate lucrurile împreună arată un risc real pentru copil.

Avocatul lui a închis mapa.

— Matei, trebuie să plecăm.

— Nu plec fără Zlata.

— Pleci acum, i-a spus femeia. Orice încercare de a lua copilul cu forța va fi consemnată.

Matei s-a uitat la mine.

— O să regreți.

Pentru prima dată, nu mi-am mai coborât privirea.

— Am regretat deja patru ani că am încercat să te conving să fii tată.

A plecat.

Larisa a rămas în mijlocul holului, cu mâna strânsă pe balustradă. Telefonul ei a început să sune. O dată. De două ori. A treia oară, avocatul ei a răspuns în locul ei.

— Doamnă Larisa, nu mai pot reprezenta interesele dumneavoastră. Transferurile bancare și înregistrarea schimbă totul.

— Nu mă poți abandona acum!

— Nu vă abandonez. Refuz un caz pe care nu-l mai pot susține.

Apelul s-a încheiat.

Larisa s-a uitat la Andrei.

— Tu ai făcut asta.

— Nu, mamă. Tu ai făcut-o de fiecare dată când ai ales să rănești și ai crezut că nimeni nu-ți va cere socoteală.

În după-amiaza aceea, poliția a venit să ridice copiile documentelor și ale înregistrării. Nu au încătușat-o pe Larisa. Nu a fost nevoie de spectacol. I-au cerut să predea cheile, actele și telefonul.

Ea a încercat să protesteze.

— Casa este a mea.

Agentul i-a răspuns calm:

— Atunci veți putea demonstra asta în fața judecătorului.

Andrei a stat lângă mine tot timpul. Nu zâmbea. Nu părea victorios.

Părea obosit.

Seara, am intrat în camera de oaspeți ca să strâng lucrurile Zlatei. Pe pat rămăsese lumânarea de vanilie. Eticheta „Fata lui Andrei” era desprinsă într-un colț.

Am vrut s-o arunc.

Zlata m-a oprit.

— Las-o, mamă.

— De ce?

— Ca să nu uităm cât de mult m-a durut înainte să aflu cât de iubită sunt.

Am pus lumânarea într-o cutie, dar nu am aprins-o niciodată.

Trei luni mai târziu, ne-am mutat într-un apartament mic din Brașov. Ferestrele dădeau spre munți, caloriferul trosnea dimineața, iar bucătăria avea doar două sertare și o masă rotundă, zgâriată pe margine.

Pentru prima dată, casa nu mai avea reguli pentru musafiri.

Zlata și-a ales singură camera. Pe perete a lipit desene cu case, nori și trei oameni ținându-se de mână.

Andrei și-a găsit de lucru la o firmă de proiectare. Eu am început să lucrez de acasă pentru o editură, corectând texte în timp ce supa fierbea pe aragaz.

În fiecare dimineață, Zlata își punea ghiozdanul lângă ușă și verifica dacă iepurașul ei de hârtie era încă în buzunarul lateral.

Într-o sâmbătă, când a început prima ninsoare, m-a întrebat:

— Mamă, crezi că acum suntem o familie adevărată?

Am lăsat cana jos.

— Am fost din prima zi.

— Chiar și înainte să semneze tata actele?

— Mai ales atunci.

Andrei a apărut în ușă cu făină pe mânecă.

— Și după ce am semnat actele.

Zlata a alergat spre el.

— Tata, am desenat ceva pentru tine.

I-a întins o foaie. Era casa noastră, cu un acoperiș strâmb și trei ferestre galbene. La ușă desenase o cheie mare, din alamă.

— De ce cheia? a întrebat Andrei.

— Pentru că acum noi alegem cine intră.

El a îngenuncheat și a îmbrățișat-o.

În aceeași seară, Larisa mi-a trimis un mesaj.

„Vreau să vorbim. Am greșit. Spune-i Zlatei că îmi pare rău. Casa și banii nu mai contează. Sunt totuși bunica ei.”

Am citit mesajul de două ori.

Nu m-am bucurat.

Nu am simțit nici dorința de a o pedepsi.

Doar o liniște pe care nu o mai cunoscusem.

Andrei s-a uitat la mine.

— Vrei să-i răspunzi?

— Da.

Am scris încet:

„Îți doresc să înveți să trăiești cu alegerile tale. Dar Zlata nu mai este locul în care îți repari greșelile. Nu veni fără să fii invitată.”

Am apăsat trimitere.

Apoi am pus telefonul cu fața în jos.

În hol, cheia din alamă stătea într-un bol de ceramică, lângă mănușile Zlatei și desenul cu cele trei ferestre galbene.

Nu mai deschidea sertarul Larisei.

Deschidea viața noastră.

Iar de data aceasta, noi țineam ușa.