PARTEA 4 — Am stat lângă bunicul meu când motociclistul i-a întins un plic, iar zâmbetul lui a dispărut brusc

PARTEA 4

În prag stătea un bărbat înalt, cu un dosar sub braț și o cicatrice sub bărbie. Avea ochii mei, dar nu și ezitarea mea. Privirea lui a trecut peste mine, s-a oprit asupra bunicului și apoi s-a mutat către Adrian.

— Mara? a întrebat el.

Bunicul s-a așezat între noi, deși abia își ținea spatele drept.

— Pleacă.

Bărbatul a zâmbit strâmb.

— Nu poți să-mi vorbești așa. Sunt tatăl ei.

— Ai fost tată doar pe certificatul de naștere.

— Și asta îmi dă drepturi.

Adrian a făcut un pas înainte.

— Îți dă obligații. Drepturile le va decide instituția, nu amenințările tale.

Bărbatul și-a deschis dosarul. Numele lui era Radu Munteanu. Tatăl meu.

— Am venit să-mi iau fiica. Știu că există bani pentru tratament. Nu o să-i las unui bătrân să-i administreze.

Mi-am simțit gâtul uscat.

— Unde ai fost când nu puteam să-mi ridic capul de pe pernă?

Radu a strâns maxilarul.

— Nu știam unde ești.

Bunicul a râs scurt, fără urmă de veselie.

— Ai știut. Ți-am trimis trei scrisori.

— Nu le-am primit.

— Le-am dat surorii tale. Ea mi-a spus că locuiești în același oraș.

Radu a tăcut o clipă, apoi a ridicat hârtia.

— Nu contează. Sunt tatăl ei.

Doamna Cernat s-a ridicat de la birou.

— Domnule Munteanu, ordinul pe care îl aveți nu vă transferă automat tutela. Este doar o cerere de evaluare urgentă. Până la clarificare, fata rămâne cu persoana care a îngrijit-o.

Radu s-a întors către mine.

— Vrei să rămâi cu el? Cu un om care te-a lăsat fără tratament?

— Nu el m-a lăsat fără tratament.

— Atunci cine?

— Tu ai dispărut.

Cuvintele au căzut între noi, grele și simple.

Radu a privit în jos. Pentru o clipă, mi s-a părut că va pleca. Dar apoi a scos din dosar o foaie mototolită.

— Am dreptul la jumătate din banii fundației, dacă devin tutore. Asta mi-a spus reprezentantul meu.

Adrian și-a întors capul către el.

— Cine ți-a spus?

— Un consultant.

— Numele.

Radu a ezitat.

Adrian a luat telefonul, a apăsat câteva butoane și l-a pus pe masă. Nu era o înregistrare, ci un mesaj scris de la consilierul juridic al fundației: „Dacă obțineți tutela, puteți controla plățile pentru tratamentul fetei. Grăbiți-vă înainte ca Varga să depună actele.”

Adrian a închis ochii.

— El este unul dintre oamenii mei.

— Atunci banii sunt ai tăi, a spus Radu. Vrei să mă acuzi că încerc să-mi salvez fiica?

— Nu. Vreau să aflu de ce ai cerut bani înainte să întrebi dacă poate merge.

Radu a strâns foaia până a rupt-o.

— Pentru că am datorii.

Nimeni nu s-a mișcat.

— Cât? am întrebat.

— Destule.

— Și ai venit pentru mine sau pentru ei?

Radu s-a uitat la fotografia din mâna mea. Ochii lui au fugit către cicatricea de pe încheietura mea, apoi către scaunul cu rotile.

— La început, pentru bani, a spus el. Nu o să mint.

Bunicul a făcut un pas spre el.

— Atunci ieși.

Dar Radu nu a ieșit. Și-a scos portofelul, a scos din el trei scrisori îndoite și le-a așezat pe birou.

— Le-am primit. Le-am citit. Nu am venit pentru că am fost la închisoare pentru datorii și mi-a fost rușine să apar în fața ei. Apoi am auzit de tratament și am făcut ce știu să fac: am încercat să iau scurtătura.

Bunicul a privit scrisorile. Le recunoșteam după colțurile roase. El le scrisese.

— De ce le-ai păstrat?

Radu a ridicat din umeri, dar vocea i s-a frânt.

— Pentru că singurul om care mi-a scris despre copilul meu era omul pe care îl uram că o crescuse fără mine.

Adrian a luat documentul de finanțare și l-a pus în fața mea.

— Mara, banii pentru terapie sunt ai tăi. Nu pot fi controlați de Radu. Am creat un fond cu plăți directe către clinică. Nici bunicul, nici tatăl tău, nici eu nu putem lua un leu din el.

Am privit suma de pe pagină. Era suficientă pentru un an întreg de tratament.

— De ce faci toate astea?

Adrian a scos fotografia veche. Băiatul de pe treptele gării privea către aparatul de fotografiat, iar lângă el stătea bunicul, cu o pătură pe umeri.

— Pentru că într-o noapte, când nimeni nu mă voia, Ilie nu m-a întrebat ce am făcut. M-a întrebat dacă mi-e frig. Am construit fundația din întrebarea aceea.

Bunicul a întors capul.

— Nu am făcut mare lucru.

— Mi-ai salvat viața.

— Ți-am dat o supă.

— Uneori, supa este tot ce desparte un om de dimineața următoare.

Apoi Adrian s-a întors către Radu.

— Poți să ceri să fii evaluat ca părinte. Poți să-i scrii Marei. Poți să muncești și să plătești datoriile fără să atingi banii ei. Dar dacă mai încerci să folosești tratamentul ca să obții tutela, voi retrage orice negociere.

Radu a privit către mine.

— Ce vrei să fac?

Mi-am așezat palmele pe coapse. Cu un an înainte, nu puteam nici măcar să-mi simt picioarele. Acum nu mergeam, dar puteam alege.

— Vreau să nu mai vii cu acte înainte să vii cu adevărul.

El a dat din cap încet.

— Pot să încerc.

— Nu încerca pentru mine. Fă-o pentru tine.

Radu a lăsat dosarul pe scaun și a ieșit fără să mai spună nimic. Nu l-am iertat atunci. Nici nu trebuia. Dar, înainte să treacă pragul, s-a întors.

— Mara?

— Da?

— Îmi pare rău că te-am lăsat să crezi că nu te-am vrut.

Am privit către bunicul. Ilie ținea fotografia veche în ambele mâini.

— Atunci vino mâine fără avocat.

Radu a înclinat capul și a plecat.

Tratamentul a început în aceeași după-amiază. Asistenta mi-a fixat curelele de susținere, iar bunicul a stat lângă aparat, cu degetele strânse pe marginea lui.

— Te doare? m-a întrebat.

— Da.

— Ne oprim?

Am privit către picioarele mele, către firele subțiri care se mișcau aproape imperceptibil.

— Nu încă.

Adrian ne-a așteptat în hol. Își pusese fotografia înapoi în plic, dar păturica veche cu margini galbene era împăturită pe brațul lui. Bunicul o recunoscuse imediat.

— Ai păstrat-o atâția ani? l-a întrebat.

— Am dormit sub ea în noaptea în care am decis să nu mai dispar.

Ilie a atins materialul cu două degete.

— E cusută strâmb.

— De aceea am știut că e a dumneavoastră.

În ziua aceea, Adrian a cumpărat toate păturile de la masă. Nu pentru fundație, ci pentru camera unde copiii așteptau tratamentul. Iar pe etichetele lor, bunicul a cusut un cuvânt nou.

„Rămâi.”

La sfârșitul primei ședințe, asistenta mi-a cerut să împing cu talpa într-o placă moale. Am încercat. Nimic.

Apoi, sub călcâiul drept, a apărut o furnicătură.

— Mara, ai simțit asta? a strigat ea.

Am început să plâng înainte să răspund.

Bunicul s-a aplecat peste mine.

— Ce ai simțit, copilul meu?

Mi-am prins respirația și am apăsat din nou.

— Pătura, am șoptit.

— Ce pătură?

— Cea pe care o coseai noaptea. Marginea galbenă. O simt în talpă.

Ilie și-a lipit fruntea de a mea. Adrian a rămas în spate, cu mâna pe vechea păturică, iar Radu, care se întorsese fără dosar și fără avocat, privea prin geamul sălii.

Pentru prima dată, nu mai era nimeni între mine și ziua de mâine.

Iar sub talpa mea, aproape nevăzut, se mișca un fir de ață galbenă.