PARTEA 4 — Am refuzat să-i dau soacrei jumătate din prima mea, iar zâmbetul lui Vadim a dispărut într-o clipă

PARTEA 4

Imaginea persoanei care apăsase butonul de confirmare era înregistrată la camera de supraveghere din holul băncii.

Nu era chipul lui Vadim.

Era chipul Elenei.

Am aflat asta la șapte dimineața, când o echipă de la bancă a venit la apartament. Afară ploua mărunt, iar pe pervaz se adunaseră picături care tremurau la fiecare vibrație a tramvaiului.

— Doamnă Marinescu, trebuie să vă protejați imediat contul, mi-a spus consiliera.

— Am făcut deja asta.

— Ați blocat cardul?

— Da.

— Și telefonul?

— L-am dus la verificare.

Vadim stătea în capătul holului, cu cămașa mototolită și ochii roșii. Vorbise la telefon toată noaptea. Sunase la mama lui, la creditor, la un văr care lucra la bancă și chiar la șeful meu.

Nimeni nu-l mai putea salva.

— Cătălina, hai să discutăm ca doi oameni căsătoriți, a spus el.

— Am discutat. Doisprezece ani.

— Nu poți distruge totul pentru o greșeală.

— Nu eu am pus casa gaj.

A făcut un pas spre mine.

— Dacă mergi mai departe, Maxim va rămâne fără tată.

Am simțit un nod în gât, dar vocea mi-a rămas calmă.

— Maxim va rămâne fără un tată care i-a folosit numele ca să ascundă datorii. Asta ai ales tu.

La ora nouă, creditorul a venit cu doi bărbați. Nu au intrat. Au rămas pe palier, sub becul care pâlpâia, și au cerut banii cu o voce joasă, obosită.

Vadim a încercat să-i convingă că prima mea urma să intre în cont.

— Până vineri, a spus unul dintre ei.

— Vineri nu mai există pentru voi, am răspuns.

Elena m-a privit cu ură.

— Ai fost mereu egoistă.

— Poate. Dar pentru prima dată sunt egoistă cu banii, casa și viața mea.

La prânz, am mers la secție împreună cu unchiul meu, Sorin, care venise să aibă grijă de Maxim. Am dus documentele, mesajele, înregistrarea și dovada că cererea fusese depusă fără acordul meu. Vadim a venit după mine.

În sala mică de așteptare, cu scaunele de plastic lipite de podea, un polițist a pornit înregistrarea.

Vocea lui Vadim s-a auzit din difuzor:

„Ea va semna fără să citească.”

Vadim a tresărit.

Până atunci își spusese probabil că nu fusese atât de clar. Că intenția lui fusese bună. Că putea explica. Dar când și-a auzit propria voce, nu a mai avut unde să fugă.

A privit podeaua.

— Eu am spus asta? a șoptit.

— Da, i-a răspuns polițistul.

— Nu am vrut să o rănesc.

— Ați vrut să o înșelați, am spus eu.

A ridicat ochii spre mine.

— Cătălina, te rog.

Nu am răspuns.

În aceeași după-amiază, avocatul a depus cererea pentru anularea garanției și pentru separarea legală. Banca a blocat orice transfer din contul meu. Cererea pentru retragerea primei a fost respinsă. Compania lui Vadim a intrat în procedură de insolvență, iar Elena a fost chemată să explice de ce folosise actul meu de identitate și de ce încercase să deschidă contul pentru Maxim.

Nu m-am bucurat.

Am simțit doar că pot respira.

În seara aceea, am intrat în camera în care dormiserăm împreună. Dulapul lui era aproape gol. Își luase hainele în grabă, dar lăsase pe raft ceasul de mână primit la nuntă. Lângă el se afla poza noastră de la mare, îndoită la colț.

Am luat fotografia.

Apoi am pus-o într-un sertar.

Nu am aruncat-o. Nu mai aveam nevoie să mă prefac că doisprezece ani nu existaseră. Dar nici nu mai eram obligată să trăiesc în ei.

La marginea mesei, broșa de aramă în formă de mac își pierduse una dintre petale. Am reparat-o cu un fir subțire de sârmă și am prins-o din nou de pulover.

Maxim a apărut în ușă.

— Tati pleacă?

— Da.

— Din cauza banilor?

M-am așezat pe podea, lângă el.

— Din cauza alegerilor lui.

— Tu o să pleci și tu?

— Nu. Eu rămân.

M-a îmbrățișat cu brațele lui subțiri. În clipa aceea am înțeles că un copil nu are nevoie de promisiuni mari. Are nevoie de un adult care să nu dispară când lucrurile devin grele.

Au trecut trei luni.

Ne-am mutat într-un apartament mic, la marginea orașului, cu ferestre spre un parc. Nu era locuința în care îmi imaginasem bătrânețea, dar era prima casă în care fiecare cheie îmi aparținea.

Am plătit ratele cu prima mea, exact cum plănuisem. Nu am cumpărat mașina de spălat cea mai scumpă. Am ales una simplă, albă, care nu mai dansa prin baie la centrifugare.

La serviciu, am acceptat o poziție nouă. Aveam propriul birou, o plantă de mentă și obiceiul de a pleca la ora cinci fără să mă simt vinovată.

În fiecare dimineață, Maxim își punea ghiozdanul și mă întreba dacă ne întoarcem seara acasă.

— Întotdeauna, îi spuneam.

Într-o sâmbătă de noiembrie, am găsit pe frigider un desen. Eram eu și el, ținându-ne de mână sub un soare uriaș. Între noi, Maxim desenase un mac de aramă.

— De ce nu l-ai făcut roșu? am întrebat.

— Pentru că al nostru nu seamănă cu celelalte.

Am zâmbit.

În aceeași săptămână, telefonul meu a primit un mesaj de la Vadim.

„Am înțeles ce am făcut. Vreau să ne vedem. Pot să repar totul. Spune-mi doar unde ești.”

Am citit mesajul de două ori.

Apoi am răspuns:

„Nu mai ai nimic de reparat în casa mea. Te rog să comunici doar prin avocat în privința lui Maxim.”

A urmat un apel.

Nu am răspuns.

A mai urmat unul.

L-am blocat.

Nu pentru că îl uram.

Ci pentru că liniștea mea nu mai era negociabilă.

În prima zi cu zăpadă, am mers cu Maxim în parc. Fulgi mari se așezau pe crengile goale, iar el încerca să-i prindă cu limba. Broșa mea de aramă strălucea slab pe haina groasă.

— Mami, acum ai destui bani?

Am privit aleea albă și mâna lui caldă în mâna mea.

— Acum am ceva mai important.

— Ce?

— Nu mai trebuie să cer voie ca să-mi protejez viața.

El s-a gândit puțin, apoi mi-a strâns degetele.

Am continuat să mergem.

Macul de aramă a rămas prins de haina mea, cu petala reparată și marginea zgâriată.

Nu mai era amintirea unei serbări.

Era semnul că mă întorsesem la mine.

Și, pentru prima dată, nu mi-a mai fost teamă să spun nu.