Am acceptat logodna falsă a unui șef mafiot, dar când m-a sărutat în fața tuturor, cineva a încetat să mai zâmbească

În clipa în care bărbatul rănit a intrat în clinica de noapte, sângele lui a început să curgă peste podeaua pe care tocmai o spălasem.

Era ora trei și șapte minute dimineața, iar lumina bolnăvicioasă a neoanelor făcea totul să pară ireal. Ușa automată se deschise cu un șuierat, aducând miros de ploaie, asfalt ud și metal. Un bărbat îl sprijinea pe altul, iar cel rănit își apăsa coastele cu palma.

Purta un costum cărbune rupt la umăr și avea părul lipit de frunte. Ochii lui cenușii nu arătau teamă. Arătau iritare.

— Fără nume, fără asigurare și fără poliție, spuse el răgușit. Îmi coși rana și uităm că ne-am întâlnit. Zece mii de dolari, acum.

M-am uitat la sângele care se strângea în crăpăturile linoleumului. Apoi m-am gândit la mama. Centrul de îngrijire îi trimisese un ultim avertisment. Dacă nu plăteam până vineri, avea să fie externată.

— Camera trei, am spus. Ține apăsat aici.

Am încuiat ușa și am întors cartonașul de pe geam. În camera de tratament, el a refuzat masa și s-a așezat pe scaun, cu maxilarul încleștat. Însoțitorul lui se plimba înainte și înapoi, iar catarama grea de la încheietura lui lovea ritmic marginea dulapului metalic.

— Ridică mâna, am spus.

Bărbatul m-a ascultat fără să întrebe. Am tăiat cămașa cu foarfeca medicală. Glonțul intrase și ieșise, zgâriind coasta.

— Ai avut noroc. Puțin mai la stânga și plămânul era plin de sânge.

— Norocul nu m-a ajutat niciodată prea mult.

Am turnat dezinfectant peste rană. El a inspirat brusc, dar nu s-a mișcat.

— Nu tremuri, observă.

— Am văzut răni mai urâte. Stai nemișcat.

Timp de douăzeci de minute s-au auzit doar bâzâitul neoanelor și firul care trecea prin piele. Mirosul de iod mi se prinsese în mănuși. Când am terminat, i-am înfășurat toracele și i-am dat instrucțiunile.

— Fără efort. Ține rana curată. Dacă faci febră, mergi la spital.

— Și dacă nu merg?

— Atunci mori. Este alegerea ta.

Însoțitorul a pus pe tejghea un plic gros, maro-auriu. Bărbatul și-a închis cu greu cămașa peste bandaje.

— Nu ai întrebat cine m-a împușcat.

— Nu-mi pasă.

Un zâmbet aproape invizibil i-a atins gura.

— Noapte bună, asistentă.

— Nu sunt asistentă. Sunt tehnician medical.

— Atunci noapte bună, tehnician medical.

După ce au plecat, am numărat banii. Erau exact zece mii. I-am pus în geanta mea, lângă o agrafă roșie în formă de lună, singurul lucru pe care mama îl mai recunoștea uneori și pe care îl purtam mereu prins de fermoar.

Banii mi-au plătit datoria. Dar în stomac mi-a rămas o piatră.

Șase zile mai târziu, stăteam într-un restaurant aproape gol și încercam să calculez cât puteam întinde ultimii bani până la următorul salariu. Era ora șapte seara. Ploaia lovea geamul ca niște degete nerăbdătoare.

Clopoțelul ușii sună. Conversațiile se stinseră.

El s-a așezat în fața mea, îmbrăcat într-un costum bleumarin impecabil. Vânătaia de pe maxilar devenise gălbuie.

— Victor Rossy, am spus. Numele pe care chelnerița l-a șoptit de parcă anunța o furtună.

— Ai o memorie bună.

— Am și o regulă. Nu mă întâlnesc cu pacienții în afara clinicii.

— Atunci consideră asta o ofertă de muncă.

A împins spre mine o hârtie pliată.

— Am nevoie de o logodnică, Lana.

Am desfăcut hârtia. Numărul de pe cec avea prea multe zerouri ca să-l pot privi fără să-mi amorțească degetele.

— De ce eu?

— Pentru că nu te sperii ușor. Pentru că ai un trecut curat. Pentru că lumea va crede că te-am ales dintr-un motiv pe care nici măcar eu nu-l înțeleg.

— Și dacă spun nu?

— Îți termini cartofii, te întorci la mama ta și continui să numeri bănuții. Nu te voi amenința.

Am privit agrafa roșie prinsă de geantă. M-am gândit la camera mamei, la factura neplătită și la serile în care adormeam cu pantofii în picioare.

— Care sunt regulile?

Victor s-a aplecat peste masă.

— Dormitoare separate. Nicio întrebare despre afacerile mele. Un an exact. În public, însă, trebuie să pari că mă iubești.

— Iar dacă nu pot?

Pentru prima dată, expresia lui s-a schimbat.

— Atunci va trebui să înveți repede.

Am lăsat cartoful rece din mână.

— Bine. Accept.

Victor a întins mâna. Când degetele lui le-au atins pe ale mele, clopoțelul ușii sună din nou, iar un bărbat înalt păși în restaurant cu o servietă neagră.

Victor s-a întors spre el și, pentru prima dată, a devenit palid. Bărbatul a ridicat servieta, a desfăcut încuietoarea și a spus……

PARTEA 2

— Domnule Rossy, avem o problemă.

Bărbatul a așezat servieta pe masa noastră. Avea cincizeci de ani, un palton ud și o cicatrice sub ochiul stâng. Victor nu l-a invitat să stea.

— Nu aici, Samuel.

— Tocmai aici. Toată familia știe că ai găsit o logodnică în mai puțin de o săptămână. Unii sunt impresionați. Alții sunt convinși că ai pierdut mințile.

M-am uitat la Victor.

— Ar trebui să plec?

— Nu.

Răspunsul a venit prea repede.

Samuel a scos din servietă un dosar și l-a împins spre Victor. Pe copertă era imprimat numele familiei Rossy. Victor a deschis prima pagină, a citit-o și și-a strâns degetele în jurul marginii mesei.

— Ce este?

— O cerere de convocare. Unchiul tău vrea ședința consiliului în trei zile.

Victor a închis dosarul.

— Nu poate.

— Poate. După ce ai fost împușcat, ai dispărut patru zile. Dacă nu anunți logodna înainte de ședință, controlul docurilor trece la el.

Nu înțelegeam aproape nimic, dar înțelegeam frica din vocea lui Samuel. Victor mi-a plătit cina, apoi m-a condus până la mașina neagră care aștepta la bordură. Ploaia îmi curgea de pe păr pe guler.

— Cine este unchiul tău?

— Un om care crede că moartea tatălui meu i-a lăsat totul.

— Și logodna noastră îl oprește?

— Nu logodna. Condiția din testamentul bunicului meu. Dacă nu sunt căsătorit sau logodit oficial înainte de ședință, el poate numi un administrator interimar.

— Deci sunt o ștampilă.

Victor a deschis portiera.

— Ești o alegere pe care nu o poate controla.

În acea noapte m-au dus la un apartament deasupra orașului. Pereții erau din sticlă, iar sub noi luminile portului tremurau în apă. O femeie cu părul argintiu mi-a măsurat degetul pentru un inel.

— Nu port bijuterii, am spus.

— De acum vei purta, răspunse ea.

Victor a apărut în ușă cu o cămașă desfăcută la gât. Rana lui era ascunsă sub bandaj, dar mersul încă îi era rigid.

— Nu ai nevoie de un inel adevărat, a spus.

— Dacă voi minți pentru tine, măcar să fie o minciună bine făcută.

A doua zi, la prânz, am intrat în casa Rossy. Era o clădire veche, cu podele din lemn lucios și portrete întunecate pe pereți. M-am oprit în fața unei fotografii cu un bărbat în uniformă de marinar.

— Tatăl meu, spuse Victor.

— Arăta sever.

— Era mai blând decât pare.

Un glas rece s-a auzit din spatele nostru.

— Nu toate femeile care intră aici pleacă pe propriile picioare.

Unchiul lui Victor, Adrian Rossy, cobora scările. Avea părul alb, un baston cu mâner de fildeș și o privire care mă cântărea ca pe un obiect.

— Ea este Lana, spuse Victor.

— Știu. Mama ei este în centrul de îngrijire de pe strada Harlow.

Mi s-a răcit ceafa.

— Nu văd legătura.

Adrian a zâmbit.

— Eu văd legături peste tot.

Victor a făcut un pas înainte.

— Ai grijă cum vorbești cu ea.

— Sau ce? Mă împuști și pe mine?

În salon, un pahar s-a spart. Nu văzusem cine îl scăpase.

În seara aceea, Victor m-a găsit pe balcon. Țineam între degete agrafa roșie în formă de lună. Îmi căzuse de pe geantă, iar lanțul fin se rupsese.

— Mama mi-a dat-o când eram copilă, am spus. Nu mai ține minte numele meu, dar uneori recunoaște luna.

Victor a ridicat agrafa de pe podea.

— O voi repara.

— Nu poți repara totul.

— Nu. Dar pot încerca.

— Pentru cât timp trebuie să joc rolul?

— Până după ședință.

— Și după?

El a privit portul. Vântul îi mișca părul, iar lumina farurilor îi tăia fața în două.

— După, vei fi liberă.

Ar fi trebuit să mă liniștească. În schimb, m-a durut.

Cu trei zile înainte de ședință, am mers împreună la un eveniment caritabil. În fața camerelor, Victor mi-a pus mâna pe spate. Toți oamenii ne priveau. Eu zâmbeam, deși palma lui era fierbinte prin materialul rochiei.

— Acum, șopti el.

— Acum ce?

— Sărută-mă.

— Nu era în contract.

— În contract scrie că trebuie să pari îndrăgostită.

Muzica s-a oprit. Victor s-a apropiat. Buzele lui le-au atins pe ale mele o clipă, apoi încă una. Nu a fost gestul rece al unui om care joacă un rol. Mâna lui s-a strâns la talia mea, iar inima mi-a izbit coastele.

Când s-a retras, ochii lui nu mai erau de beton.

— Asta nu a fost pentru camere, am șoptit.

— Știu.

În aceeași noapte, telefonul meu a vibrat. Era o fotografie trimisă de la un număr necunoscut. Mama stătea în camera ei, cu agrafa roșie în formă de lună prinsă în păr. Sub fotografie era un singur mesaj: „Dacă vrei să rămână în viață, află ce ascunde Victor.”

Am ridicat privirea spre el.

Victor dormea în camera de vizavi. Sau cel puțin așa credeam. Când am deschis ușa, patul era gol, iar pe pernă se afla o cheie ruginită.

Pe etichetă erau trei cuvinte: arhiva tatălui tău…

PARTEA 3

Am strâns cheia în palmă și am traversat holul fără să aprind lumina. Era ora douăsprezece și patruzeci de minute, iar casa Rossy dormea sub ploaia care bătea în ferestre. Din bibliotecă venea o dâră subțire de lumină.

Victor era acolo, cu spatele la mine. Ținea în mână aceeași cheie ruginită.

— Ai primit fotografia? am întrebat.

El s-a întors. Fața lui părea mai obosită decât o văzusem vreodată.

— Da.

— Cine mi-a trimis-o?

— Adrian.

— Și mama?

— Este păzită. Dar nu de oamenii mei.

Am simțit că podeaua se înclină.

— Ce înseamnă asta?

Victor a descuiat un sertar ascuns în spatele unui raft. A scos o casetă mică de metal, zgâriată pe capac.

— Tatăl meu a păstrat dovezi împotriva fratelui său. Cu o oră înainte să moară, mi-a trimis un mesaj și mi-a spus să nu am încredere în nimeni din familie.

— De ce nu mi-ai spus?

— Pentru că omul care te amenință ascultă fiecare telefon din această casă.

— Iar eu? Eu ce sunt pentru tine?

Victor a coborât privirea.

— La început, soluția cea mai sigură. Apoi ai devenit motivul pentru care nu mai puteam pleca.

A deschis caseta. Înăuntru se afla un reportofon vechi, cu o baterie nouă și o etichetă îngălbenită. Victor a apăsat butonul.

Vocea tatălui său a umplut biblioteca.

— Dacă auzi înregistrarea, înseamnă că Adrian a făcut deja primul pas. El a ordonat atacul asupra mea. A falsificat datoriile centrului de îngrijire și a ales-o pe fiica lui Elena Hayes drept momeală. Fata nu știe nimic. Dar trebuie protejată. Ea este singura persoană care poate depune mărturie despre noaptea în care mama ei a fost adusă la Harlow.

Am simțit cum îmi amorțesc buzele.

— Mama mea?

Victor a oprit înregistrarea.

— Mama ta a lucrat ca asistentă pentru tatăl meu. A văzut registrele lui Adrian. După aceea, cineva i-a provocat accidentul. Demența ei nu a apărut din senin. A fost lovită și lăsată fără tratament.

— De ce nu mi-ai spus de la început?

— Pentru că Adrian te-ar fi ucis înainte să pot dovedi ceva.

— Iar tu ai folosit nevoia mea de bani ca să mă aduci aici.

— Da.

Răspunsul lui a fost atât de simplu, încât m-a durut mai tare decât o minciună.

— Ai știut că nu pot refuza.

— Am știut. Și îmi pare rău.

Am vrut să-l lovesc. În schimb, am apăsat din nou butonul. Vocea tatălui lui continua.

— În sertarul al doilea există registrul original și o înregistrare video. Dacă Adrian află că fata a văzut aceste dovezi, va încerca să o facă să pară vinovată.

Victor s-a repezit spre sertar. Înăuntru se afla un registru legat cu sfoară și un mic aparat de stocare.

— Asta îl poate trimite la închisoare, am spus.

— Dacă ajunge la poliție.

— Atunci îl ducem acum.

Telefonul lui a sunat. Pe ecran apărea numărul centrului de îngrijire.

Victor a răspuns.

— Sunt fiica ei. Spuneți-mi ce s-a întâmplat.

A ascultat fără să vorbească. Culoarea i-a dispărut din obraji.

— Când?

Am văzut cum mâna lui se strânge în jurul telefonului.

— Nu o atingeți. Ajungem în zece minute.

— Ce este?

Victor m-a privit.

— Mama ta a dispărut din cameră.

Am coborât treptele alergând. La poarta casei, mașina era deja pornită, dar farurile nu se aprindeau. Samuel stătea lângă capotă, cu o armă în mână.

— Nu mergem la centru, spuse el.

— De ce?

A ridicat aparatul de stocare pe care Victor îl ținea în palmă.

— Pentru că Adrian a aflat că îl aveți. Și tocmai a trimis poliția după voi.

Sirenele au izbucnit la capătul străzii. Victor s-a întors spre mine, iar în ochii lui nu mai era doar frica pentru el.

— Lana, trebuie să alegi acum. Ai încredere în mine sau fugi singură.

Am privit cheia ruginită, registrul și telefonul care continua să sune.

Apoi am auzit vocea mamei mele prin difuzorul lăsat deschis. Era slabă, dar lucidă.

— Fata mea, nu-l lăsa pe Adrian să intre în arhivă. Acolo este dovada că…

Legătura s-a întrerupt.

Victor a deschis portiera, iar sirenele s-au apropiat. Înainte să urc, telefonul meu a primit un ultim mesaj. Nu era de la Adrian.

Era de la un număr al poliției.

„Lana Hayes, sunteți căutată pentru tentativa de omor asupra lui Victor Rossy.”