Am fost lăsată singură să servesc la aniversarea soacrei, iar când am întrebat de ce, zâmbetul ei a dispărut

— De ce mă tratați ca pe o servitoare? Pentru că sunt străină în familia dumneavoastră? am întrebat, iar mâna soacrei a rămas suspendată deasupra ceștii.

În bucătăria îngustă, ceasul arăta aproape miezul nopții. Pe blatul de marmură se răcea un ceainic, iar mirosul de lămâie și detergent îmi intrase în piele. Tamara Borisovna m-a privit fără să clipească. Avea pe deget o broșă în formă de frunză, prinsă de gulerul rochiei, și a început să o răsucească încet.

— Cum ai spus? întrebă ea.

— Ați auzit foarte bine.

Andrei a apărut în prag, cu telefonul în mână.

— Ecaterina, nu începe acum. Este ziua mamei.

Am râs scurt, fără bucurie.

— Ziua mamei tale s-a terminat acum două ore. Eu încă spăl farfuriile.

În sufragerie, muzica mergea în surdină. Pe masă rămăseseră pahare cu vin, coji de portocală și șervețelele împăturite în lebede pe care le făcusem cu degetele tremurânde. Toată ziua alergasem între bucătărie și sufragerie, în timp ce Larisa și Olga își făceau fotografii lângă tort.

— Nimeni nu te-a obligat să faci nimic, spuse Tamara Borisovna. Ai vrut să pari gospodină.

— M-ați trimis după fiecare lucru.

— Pentru că ești nora mea. Într-o familie, fiecare contribuie.

— Fiecare? Am arătat spre sufragerie. Fiicele dumneavoastră au plecat înainte să strângem masa.

Chipul ei s-a înăsprit.

— Nu le compara cu tine.

Replica m-a lovit mai tare decât mă așteptasem. Trei ani de căsnicie se strânseseră într-o singură frază. La început mă întâmpinase cu brațele deschise și îmi spusese „fata mea”. După nuntă, „fata mea” devenise femeia care trebuia să vină prima și să plece ultima.

— Mamă, ajunge, murmură Andrei.

M-am întors spre el.

— Nu, Andrei. Nu mai ajunge. Tu ai stat toată seara lângă surorile tale și nici măcar nu ai observat că nu aveam loc la masă.

— Era un scaun liber după ce a plecat unchiul Petru.

— După ce am servit pe toată lumea.

El și-a coborât privirea spre telefon. Atunci am văzut pe masă un dosar subțire, cu colțurile îndoite. Era ascuns sub fața de masă brodată cu trandafiri, aceeași pe care Tamara Borisovna o numise moștenire de familie.

— Ce este acolo? am întrebat.

Soacra s-a mișcat repede și a tras materialul peste dosar.

— Acte personale. Nu te privește.

— De ce era ascuns?

— Ecaterina, plecăm, spuse Andrei. Acum.

Am privit-o pe Tamara Borisovna. Pentru prima dată, nu mai părea sigură pe ea. Broșa în formă de frunză îi tremura pe guler.

— Bine, am spus. Dar mâine vreau să vorbim despre ce se întâmplă aici.

— Mâine nu ai ce căuta la mine, răspunse ea rece.

Apoi, chiar când am apucat geanta, telefonul ei a sunat. A ascultat câteva secunde, iar culoarea i s-a scurs din obraji.

— Nu, șopti. Nu trebuia să se întâmple încă.

Andrei s-a apropiat.

— Cine era?

Tamara Borisovna nu i-a răspuns. S-a întors spre dosarul ascuns sub fața de masă și și-a întins mâna către el…

PARTEA 2

Degetele Tamarei Borisovna au atins dosarul, dar înainte să-l poată lua, ușa de la intrare s-a deschis. În prag stătea o femeie scundă, cu un palton verde închis și o umbrelă udă. Avea obrajii roșii de la frig și ținea în mână o geantă pătrată din piele maronie.

— Dumneavoastră sunteți Ecaterina? întrebă ea.

Andrei a făcut un pas înainte.

— Cine sunteți?

Femeia s-a uitat la el, apoi la mama lui.

— Avocata Irina Mureșan. Am venit pentru documentele pe care doamna trebuia să le predea în seara aceasta.

Tamara Borisovna a închis ochii pentru o clipă.

— Irina, nu aici.

— Tocmai aici, doamnă. Ați spus că toți membrii familiei vor fi prezenți.

Am simțit cum îmi îngheață mâinile. În buzunarul șorțului aveam o agrafă în formă de cireș, pe care o purtam mereu la păr când găteam. Am strâns-o atât de tare, încât marginile ei mi-au intrat în palmă.

— Ce documente? am întrebat.

— Cele referitoare la apartament, răspunse avocata.

Andrei s-a întors spre mama lui.

— Ce legătură are Ecaterina cu apartamentul?

— Niciuna, spuse Tamara Borisovna imediat.

— Atunci de ce ai chemat o avocată la miezul nopții?

Irina a pus geanta pe masa plină de firimituri.

— Nu eu am fost chemată. Am fost rugată să vin de doamna Tamara acum trei săptămâni. Apoi m-a sunat astăzi și mi-a cerut să amân.

— Amân ce? întrebă Larisa din hol.

Nici nu observasem că ea și Olga se întorseseră. Probabil uitaseră ceva în mașină. Cele două au intrat fără paltoane, dar zâmbetele lor dispăruseră.

— Mamă, despre ce vorbește femeia? întrebă Olga.

Tamara Borisovna s-a îndreptat spre ele.

— Nu este treaba voastră.

— Ai spus că apartamentul va rămâne fetelor, izbucni Larisa.

Andrei s-a întors brusc.

— Ce apartament?

Nimeni nu i-a răspuns. Se auzea doar apa picurând din umbrela avocatei pe parchet. Ticăitul ceasului din sufragerie devenise insuportabil.

Irina a deschis geanta și a scos un plic crem, sigilat cu ceară roșie. Pe el era scris numele meu, cu litere precise.

— Ecaterina, trebuie să semnați de primire.

Tamara Borisovna s-a repezit spre ea.

— Nu-i da nimic!

Andrei a prins-o de braț.

— Mamă, ce se întâmplă?

Ea l-a privit cu o furie care semăna mai mult cu frica.

— Femeia aceasta vrea să ne distrugă familia.

— Eu? am întrebat. Eu am venit aici să spăl farfurii.

Irina a pus plicul în fața mea.

— Nu dumneavoastră vreți să distrugeți ceva. Dar cineva a ascuns un adevăr de la începutul căsătoriei dumneavoastră.

Am simțit că podeaua se înclină sub picioare.

— Ce adevăr?

Avocata a privit spre Andrei, apoi spre mama lui.

— Înainte să deschideți plicul, trebuie să știți un lucru. Documentul nu a fost întocmit pentru aniversarea doamnei Tamara. A fost pregătit pentru ziua în care dumneavoastră aveați să fiți dată afară din propria casă.

Andrei a albit.

— Despre ce casă vorbește?

Tamara Borisovna și-a smuls brațul din mâna lui.

— Irina, dacă deschizi plicul, nu mai există cale de întoarcere.

— Calea de întoarcere s-a închis în ziua în care ați semnat în locul altcuiva, răspunse avocata.

Am ridicat privirea.

— Cine a semnat?

Irina a scos din geantă o tabletă mică și a apăsat pe ecran. S-a auzit un sunet înregistrat, o voce pe care am recunoscut-o imediat.

Vocea lui Andrei.

— Dacă o ținem ocupată cu mama, nu va întreba niciodată ce este în actele casei…

Andrei a făcut un pas înapoi. Iar în clipa următoare, telefonul Irinei a vibrat. Ea a citit mesajul și și-a ridicat ochii spre mine.

— Ecaterina, tocmai am primit confirmarea de la notar. Persoana care a solicitat modificarea actelor nu era Tamara Borisovna…

A făcut o pauză, iar tăcerea a devenit mai grea decât orice acuzație…

PARTEA 3

— Atunci cine a solicitat modificarea? am întrebat.

Irina a rotit tableta spre mine. În bucătăria luminată de becul galben, chipurile tuturor se reflectau pe ecranul negru dintre fotografii.

— Soțul dumneavoastră, spuse ea. Andrei Popescu.

Olga a scăpat paharul din mână. Sticla s-a spart lângă piciorul mesei.

— Nu se poate, șopti ea.

Andrei a izbucnit:

— Este o minciună! Mama m-a rugat să mă ocup de acte, atât.

— Ați depus cererea la notar pe data de 14 martie, continuă Irina. Ați declarat că sunteți unicul beneficiar al apartamentului și că soția dumneavoastră nu are niciun drept asupra lui.

Am simțit cum aerul îmi intră greu în plămâni.

— Dar apartamentul este al meu.

Tamara Borisovna s-a agățat de marginea blatului. Broșa ei în formă de frunză s-a desprins și a căzut pe gresie cu un clinchet subțire.

— Ecaterina, ascultă-mă, spuse ea. Nu am vrut să ajungem aici.

— Ați știut?

— Am știut că Andrei are probleme.

— Ce probleme?

Irina a desfăcut plicul crem. Înăuntru se aflau contractul de cumpărare, o copie a certificatului de căsătorie și un raport al expertului grafolog.

— Apartamentul a fost cumpărat cu banii dumneavoastră, înainte de nuntă, spuse avocata. Ați vândut atelierul moștenit de la tatăl dumneavoastră și ați plătit integral locuința. Andrei a semnat doar ca martor.

Am privit hârtia. Îmi aminteam ziua aceea: mirosul de vopsea din atelier, degetele pătate de albastru de la ramele pe care le restauram și vocea lui Andrei promițând că vom începe o viață împreună.

— De ce apare acum ca unic beneficiar? am întrebat.

— Pentru că a fost depusă o procură falsă, răspunse Irina. Semnătura dumneavoastră a fost imitată.

Andrei a început să clatine din cap.

— Nu eu am falsificat-o.

— Nu am spus că dumneavoastră ați scris-o, spuse Irina. Am spus că ați folosit-o.

— Mamă! strigă el.

Tamara Borisovna a început să plângă fără zgomot.

— Ai spus că este doar o formalitate. Ai spus că Ecaterina oricum nu va afla.

Am închis ochii. Durerea nu mai era o bănuială. Avea vocea lui, numele lui și semnătura falsă sub ea.

— M-ați servit la masă ca să mă faceți să plec singură? am întrebat.

Andrei a venit spre mine.

— Voiam doar să vând apartamentul și să acopăr datoria. Apoi îți dădeam partea ta.

— Partea mea era întreagă.

A tăcut.

Irina a scos telefonul și a deschis o înregistrare. Se auzeau vocile lor, înregistrate cu o săptămână înainte, în sufragerie.

— Dacă o împingem să plece, nu va cere nimic, spunea Tamara.

— O să fie prea ocupată să se apere de tine, răspundea Andrei râzând.

Larisa și Olga priveau podeaua. Nimeni nu mai încerca să mă convingă că am înțeles greșit.

— Mâine depunem plângerea și cerem blocarea tranzacției, spuse Irina. Dar trebuie să plecați acum. Andrei ar putea încerca să scoată actele originale din casă.

Am luat plicul și agrafa în formă de cireș din buzunar. Degetele îmi tremurau, dar vocea nu.

— Nu plec fără lucrurile mele.

— Luați doar strictul necesar, insistă Irina.

În hol, Andrei mi-a prins mâna.

— Ecaterina, dacă pleci acum, nu mai putem repara nimic.

M-am uitat la el.

— Tu ai rupt totul înainte să mă așezi la masa aceea.

Am ieșit în noaptea rece, fără să știu că în aceeași clipă, la clinica unde lucram, un alt document fusese înregistrat pe numele meu. Iar când Irina l-a citit, a închis telefonul și a spus:

— Asta schimbă tot. Andrei încă nu știe ce a făcut semnând acea cerere…