Am refuzat să muncesc pe moșia mătușii lui, iar după un singur apel Pavel a încetat să mai zâmbească

— Tu ai crescut o fiică, lasă să mai ajute și ea, a râs Valya. Eu nu-mi rup spatele pentru castraveții altora.

Am spus asta în sufragerie, cu telefonul lipit de ureche și cu degetele încleștate pe marginea mesei. În cealaltă parte a firului, Lidia Petrovna a tăcut atât de brusc, încât am auzit ticăitul ceasului de pe perete.

Era joi seara, aproape ora nouă. Laptopul meu încă afișa comenzile zilei, iar în colțul ecranului se vedea suma câștigată: șaizeci și două de mii de ruble. Nu era o avere, dar erau banii mei, câștigați după zece ore de lucru în vânzări pe internet. Pavel tocmai se întorsese dintr-o cursă lungă și își scosese ghetele lângă calorifer.

— Valya, repetă soacra mea, ce ai spus?

— Am spus că nu merg la casa mătușii Nina ca să muncesc gratis un weekend întreg.

Pavel ridică ochii spre mine.

— Mamă, hai să nu ne certăm pentru asta.

— Eu nu mă cert, Pavel. Încerc să-i explic soției tale că familia se ajută.

— Familia se ajută când are nevoie, am răspuns. Dar aici mătușa ta are un teren mare, nu vine aproape niciodată, iar recolta o ia singură.

Pe masă se afla cana mea albă, cu o mică fisură lângă toartă. De fiecare dată când eram nervoasă, îmi treceam degetul peste ea. Acum fisura îmi zgâria pielea.

— Sâmbătă plecăm la șase dimineața, continuă Lidia Petrovna. Trebuie plivite straturile, cărați sacii cu apă și legată via. Voi sunteți tineri.

— Și benzina?

— Aveți mașină.

— Mâncarea?

— Sunt legume acolo. Doar nu veniți cu pretenții.

Am râs scurt. Nu pentru că mi se părea amuzant.

— Atunci mergeți dumneavoastră.

A închis.

În bucătărie, Pavel a rămas cu mâna pe spătarul scaunului. Avea obrazul roșu de la oboseală, iar pe manșeta cămășii se lipise o ață neagră.

— Ai fi putut vorbi mai blând, a spus el.

— Am vorbit limpede.

— E mama mea.

— Iar eu sunt soția ta, nu muncitoarea familiei tale.

— Stai acasă și lucrezi la calculator. Nu e același lucru cu săpatul în soare.

Cuvintele lui au durut mai mult decât reproșurile soacrei mele.

— Lucrez opt sau zece ore pe zi, Pavel.

— Dar poți să iei pauze.

— Tu poți să oprești camionul când vrei?

A întors capul.

Vineri dimineață, Lidia Petrovna m-a sunat din nou. M-am uitat la numele ei și am lăsat telefonul să vibreze până s-a oprit.

Apoi a venit un mesaj: „Dacă nu ajuți familia, să nu te mire când familia nu te va ajuta pe tine.”

Am făcut o captură de ecran și am trimis-o prietenei mele, Irina, care se ocupa de contabilitatea magazinului meu.

„Păstrează tot”, mi-a răspuns ea imediat. „Și verifică extrasele bancare.”

Nu am înțeles de ce mi-a scris asta. Până la prânz.

Atunci am primit o notificare de la bancă, iar în atașament apărea o cerere pe care nu o recunoșteam. Mâna mi-a înghețat pe mouse.

La ora șase, Pavel a intrat în casă și a găsit pe masă laptopul deschis.

— Ce este asta? am întrebat.

A privit ecranul doar o secundă, dar fața i s-a golit de culoare.

— Valya, nu trebuia să vezi încă.

— Ce să nu văd?

A făcut un pas spre masă. Eu am tras laptopul către mine, iar el și-a întins mâna spre dosarul descărcat pe ecran. Degetele lui au atins coperta virtuală și, înainte să apuce să spună ceva, ușa apartamentului s-a deschis brusc, iar Lidia Petrovna a intrat cu o mapă groasă sub braț…​

PARTEA 2

— Nu trebuia să vezi încă, a repetat Pavel, dar vocea lui nu mai semăna cu vocea unui om surprins. Semăna cu a cuiva prins.

Lidia Petrovna a închis ușa și a pus mapa pe masă. Era sâmbătă, ora șapte fără zece dimineața. Afară ploua mărunt, iar pe gresia de la intrare se întindea o urmă de noroi de la pantofii ei.

— Îmbracă-te, Valya, a spus ea. Plecăm în zece minute.

— Nu plec nicăieri până nu-mi explicați cererea aceasta.

— Ce cerere?

— Cea în care apare numele meu ca garant pentru un împrumut de un milion două sute de mii.

Pavel a închis ochii.

— Nu vorbi aici, mamă.

— Ba tocmai aici trebuie să vorbim, am spus. În casa mea.

Lidia Petrovna a izbucnit într-un râs fără veselie.

— Casa voastră? Tu ai intrat aici cu două valize și acum vorbești ca proprietara?

— Eu plătesc jumătate din rată.

— Pavel muncește pentru această casă.

— Și eu muncesc pentru ea. Diferența este că munca mea nu lasă noroi pe podea.

Pavel s-a întors spre mine.

— Nu am vrut să te sperii.

— Atunci de ce ai folosit datele mele?

— A fost doar o formalitate.

Am deschis documentul. În dreptul semnăturii mele era o linie strâmbă, apăsată prea tare la început și prea ușor la final. Nu semăna cu semnătura mea.

— Aceasta nu este semnătura mea.

În bucătărie mirosea a cafea arsă. Lidia Petrovna și-a strâns buzele.

— Banii au fost luați pentru o nevoie de familie.

— Ce nevoie?

Nimeni nu a răspuns.

În aceeași zi, la ora unsprezece, m-am întâlnit cu Irina într-o cafenea mică de lângă piața centrală. Pe geam curgeau dâre de apă, iar lingurița din ceașca ei lovea repetat porțelanul.

— Nu semna nimic, mi-a spus ea. Și nu te duce la casa aceea fără să afli unde au ajuns banii.

— Crezi că Pavel m-a trecut garant fără să-mi spună?

— Nu cred. Am verificat plățile magazinului tău. În ultimele trei luni, din contul comun au plecat transferuri către o femeie pe nume Nina.

— Mătușa lui.

— Exact. Și nu sunt sume mici.

Mi-a întins telefonul. Erau șapte transferuri, toate făcute după miezul nopții. În dreptul explicației scria: „reparații”, „materiale”, „taxe”.

— Pavel mi-a spus că merge la service, am șoptit.

— Iar mama lui ți-a spus că nu există bani pentru benzină?

Am simțit că scaunul devine prea îngust sub mine.

Seara, la ora opt, l-am așteptat pe Pavel în fața blocului. Când a coborât din mașină, avea o pungă de hârtie în mână și privirea fixată în asfalt.

— Spune-mi adevărul, am cerut.

— Nu acum.

— Acum.

— Banii au fost pentru casa Ninei.

— De ce?

— Are datorii. Dacă nu plătește, pierde terenul.

— Și ce legătură are asta cu mine?

El a tăcut.

— Cine cumpără terenul? am întrebat.

Pavel a strâns punga până când hârtia s-a mototolit.

— Nu contează.

— Contează dacă ai făcut un împrumut pe numele meu.

— Oricum urma să fie al nostru.

— Ce urma să fie al nostru?

Dintr-un apartament de la parter se auzea un copil repetând aceeași melodie la pian. Pavel a ridicat în sfârșit ochii.

— Casa de la țară. Mama voia să o pregătim pentru vânzare. Dar, dacă pleci acum, pierdem tot.

Am simțit cum furia se transformă într-o liniște rece.

— Deci toată povestea cu munca și familia era pentru a face locul să arate bine?

— Nu e chiar așa.

— Atunci cum este?

Nu mi-a răspuns. A plecat spre scara blocului, dar înainte să intre, telefonul lui a sunat. Pe ecran a apărut numele „Nina”.

Pavel a răspuns și a uitat că eram lângă el.

— Da, mătușă. Valya nu știe încă tot. Dacă află că terenul nu mai poate fi vândut fără acordul ei, se termină…​

PARTEA 3

— Se termină ce? am întrebat.

Pavel a înghețat cu telefonul la ureche. Era sâmbătă, ora opt și douăsprezece minute seara, iar lumina de pe casa scării îi tăia fața în două. Din telefon se auzea vocea ascuțită a Ninei.

— Pavel? Cine este acolo?

— Soția mea, a răspuns el încet.

— Închide imediat!

Am luat telefonul din mâna lui.

— Nina, de ce ai nevoie de acordul meu ca să vinzi terenul?

A urmat o tăcere grea.

— Nu știu despre ce vorbești.

— Atunci întreab-o pe Lidia Petrovna. Sau pe Pavel. Eu am documentele.

— Valya, nu face scandal, a spus Pavel.

— Scandalul l-ați făcut voi când ați semnat în locul meu.

Am pus apelul pe difuzor. În aceeași clipă, Irina a intrat în holul blocului. O chemasem cu o oră înainte, după ce găsisem cererea de împrumut.

— Spune-le ce ai găsit, i-am cerut.

Irina a deschis dosarul.

— În registrul proprietăților, terenul Ninei nu mai este doar al ei. Cu doi ani în urmă, a fost transferat printr-un contract de donație către Pavel și Lidia Petrovna, în părți egale.

Pavel a făcut un pas înapoi.

— Nu se poate.

— Ba se poate, am spus. Și mai este ceva. Pentru că terenul a fost dat drept garanție, banca a cerut acordul tuturor coproprietarilor. Aici apare semnătura mea ca soție și garant.

— Eu nu am semnat, a murmurat Pavel.

Lidia Petrovna, care stătea lângă lift, a izbucnit:

— Ai spus că soția ta nu va pune întrebări!

Cuvintele au căzut între noi ca un obiect spart.

Pavel s-a întors spre ea.

— Mamă, ce ai făcut?

— Am făcut ce trebuia pentru familie.

— Ai falsificat semnătura ei?

— Tu ai adus actele! Tu ai spus că Valya trebuie să creadă că este pentru renovare!

Am simțit că îmi amorțesc degetele. Nu mai aveam nevoie de presupuneri. Îi înregistrasem fără să știe, după ce Irina îmi spusese să păstrez fiecare dovadă. Telefonul din buzunar înregistra tot.

— Împrumutul a fost luat pentru a plăti datoriile Ninei și a salva terenul, am spus. Apoi urma să-l vindeți unui dezvoltator.

Pavel și-a trecut palma peste ceafă.

— Dacă vindeam, achitam banca și rămânea destul pentru noi.

— Pentru voi.

— Și pentru tine!

— M-ați făcut garant fără acordul meu.

— Nu voiam să te pierd.

Am râs, dar ochii mi se umpluseră de lacrimi.

— Nu m-ai pierdut când ai mințit. M-ai pierdut când ai decis că semnătura mea nu contează.

În acel moment, telefonul meu a vibrat. Era un mesaj de la bancă: dosarul fusese blocat provizoriu, iar un inspector solicita prezența mea luni dimineață.

Pavel a văzut mesajul.

— Valya, te rog, nu merge.

— De ce?

— Pentru că, dacă deschizi ancheta, mama poate ajunge la închisoare.

Lidia Petrovna s-a apropiat de mine. Îi tremura bărbia, dar ochii îi rămăseseră reci.

— Ai venit în familia noastră și ai numărat fiecare bănuț.

— Nu. Am numărat minciunile.

Irina mi-a făcut semn să plecăm. Am coborât treptele, iar ecoul pașilor noștri s-a amestecat cu ploaia de afară.

La colțul străzii, telefonul a sunat din nou. Nu era banca. Era o clinică.

— Doamna Valya? a întrebat o voce de femeie. Vă sunăm în legătură cu dosarul medical al lui Pavel. Ați fost trecută drept persoană de contact, însă există o informație pe care soțul dumneavoastră v-a ascuns-o și care schimbă complet situația…​