PARTEA 4 — Am îngrijit-o doisprezece ani, iar după moartea ei copiii au vrut să arunce singurul lucru pe care mi-l lăsase; apoi fratele soțului a amuțit

PARTEA 4

…Am ajuns la cabinetul avocatului înainte de ora opt, cu mapa strânsă sub braț și cu perna Galinei într-o sacoșă de pânză. Nu știu de ce o luasem cu mine. Poate pentru că, după tot ce aflasem, aveam nevoie de ceva care încă păstra mirosul ei.

Avocatul, domnul Radu Ionescu, ne aștepta în spatele unei mese acoperite cu dosare. Lângă el se afla o femeie cu părul alb, pe care am recunoscut-o după fotografie.

— Ea este doamna Pavel, a spus avocatul. A venit să confirme proveniența actelor.

Adrian intrase în urma mea fără să fie invitat. Avea ochii roșii și cămașa mototolită.

— Marina, ascultă-mă înainte să faci ceva ireparabil.

— Ai avut opt ani să-mi vorbești.

— Nu am vrut să o rănesc pe mama.

Doamna Pavel a râs amar.

— Ai adus un cumpărător la arhivă cu trei luni înainte de moartea ei.

Adrian a încremenit.

— Nu știi despre ce vorbești.

— Eu am păstrat registrul. Știu exact.

Avocatul a deschis documentul primit în acea dimineață. Era o declarație semnată de Galina, autentificată cu două zile înainte de moarte.

În ea, Galina explica limpede că Adrian îi ceruse să semneze o procură pentru vânzarea terenului. Îi spusese că banii vor plăti tratamentul ei, deși el știa că terenul valora de peste zece ori mai mult decât orice datorie a familiei. Doru și Elena primiseră fiecare câte o copie a înțelegerii cu cumpărătorul.

— Nu este adevărat, a spus Elena, care intrase și ea în încăpere. Mama era confuză.

Avocatul a ridicat o fotografie.

— Atunci explicați această imagine.

În fotografie, Galina stătea la masa notarului, cu ochelarii pe nas și cu mâna așezată pe document. Lângă ea se afla Adrian, iar pe masă era un aparat de înregistrare.

— Înregistrarea este clară, a spus avocatul. Doriți să o auziți?

Nimeni nu a răspuns.

El a apăsat butonul.

Vocea lui Adrian umplu camera, mai tânără și mai sigură decât în acea dimineață.

„Mamă, semnează. Marina te îngrijește pentru că știe că nu ai nimic. Dacă vinzi terenul, fiecare primește partea lui și nu mai depinzi de nimeni.”

Apoi se auzea vocea Galinei:

„Marina nu mi-a cerut niciodată nimic.”

„Marina nu este familia mea.”

„Ba este singura familie pe care o mai am.”

Înregistrarea s-a oprit.

Adrian și-a dus mâna la gură. Elena a început să plângă, dar nu pentru Galina. Plângea cu furie, ca un om căruia i se destramă un plan.

Eu stăteam nemișcată. Îmi auzeam propria inimă și, sub ea, vocea Galinei: „Numai ție.”

— Mai există un document, a spus avocatul.

A scos o foaie împăturită.

— Galina a revocat procura înainte să fie folosită. A lăsat și o instrucțiune: dacă vreunul dintre copii încearcă să vândă casa sau terenul, dosarul să ajungă la autorități.

Adrian s-a apropiat de masă.

— Marina, putem rezolva între noi.

— Nu mai este nimic de rezolvat între noi.

— Sunt soțul tău.

— Ai fost soțul meu în timp ce încercai să vinzi locul în care mama ta și-a petrecut ultima parte din viață.

Avocatul a format un număr. În mai puțin de o oră, cererea de vânzare a fost blocată, procura a fost declarată nulă, iar copia înregistrării a fost trimisă organelor competente. Nu a fost nevoie să ridice nimeni vocea. Hârtiile au făcut tot zgomotul.

Când am ieșit din cabinet, telefonul lui Adrian a început să sune. A răspuns, apoi a închis. A sunat din nou.

— Cine este? am întrebat.

— Cumpărătorul.

— Ce i-ai spus?

— Că afacerea nu mai poate continua.

— Nu. Ce i-ai spus înainte?

El m-a privit.

Nu a răspuns.

În aceeași seară, avocatul ne-a chemat din nou. Pe masă era înregistrarea. Am ascultat-o cu toții, fără să ne putem ascunde după explicații.

Adrian își auzea propria voce pentru prima dată din afara capului său.

„Marina nu este familia mea.”

A tresărit.

— Oprește-o, a șoptit.

— Nu, a spus avocatul. Trebuie să o auziți până la capăt.

„Dacă nu semnezi, o să rămâi singură.”

Galina răspundea încet:

„Am fost singură înainte să vină Marina. Dar nu voi muri singură.”

Adrian a început să plângă. Nu l-am mai văzut niciodată plângând, nici la înmormântarea tatălui său, nici când s-a născut Luca.

— Am făcut asta pentru copii, a spus el.

— Ai făcut-o pentru tine, am răspuns.

A doua zi, am golit camera lui Galina. Nu am aruncat nimic în grabă. Am împăturit cămășile, am pus medicamentele nefolosite într-o cutie și am păstrat cana cu marginea ciobită din care bea supa.

Patul a rămas gol.

Pe pervaz am găsit o fotografie cu Galina și Luca. El avea șase ani și îi întindea o floare de păpădie. Galina zâmbea cu gura aproape fără dinți, dar ochii ei erau luminoși.

Am pus fotografia în buzunar.

Perna a fost singurul lucru pe care nu l-am putut așeza într-o cutie. Am dus-o în camera lui Luca și am desfăcut cu grijă cusătura. Am scos penele vechi, cheia și bucata de pânză cu flori galbene. Apoi am dus-o la o femeie din sat care știa să coasă.

— Vrei să o fac ca nouă? m-a întrebat.

— Nu. Vreau să se vadă că a fost iubită.

Adrian nu s-a întors acasă în acea noapte. Nici în următoarea.

Avocatul lui l-a sunat pe al meu și a anunțat că refuză să mai apere cererea de vânzare. Cumpărătorul a retras oferta. Doru și Elena au semnat declarații prin care au recunoscut că știau despre înțelegere.

Eu nu am simțit bucurie.

Doar oboseală.

Și, pentru prima dată după doisprezece ani, liniște.

Au trecut trei luni.

Casa era încă a noastră, dar nu mai avea aceeași apăsare. Într-o cameră am amenajat un mic atelier unde reparam haine pentru femeile din sat. Nu câștigam mult, însă diminețile începeau cu miros de cafea și cu foșnetul foarfecelor, nu cu frica de a auzi pe cineva strigând după ajutor.

Luca a început să meargă la școală pe jos, cu ghiozdanul albastru plin de caiete. Într-o după-amiază, a venit acasă cu un desen.

— Uite, mamă. Am desenat-o pe bunica în grădină.

În desen, Galina stătea lângă un pom, iar între ea și Luca era o casă cu ferestre galbene. Deasupra, Luca scrisese cu litere mari: „Aici nu mai pleacă nimeni.”

Mi-am ascuns fața o clipă.

— Îți place? m-a întrebat el.

— Îmi place foarte mult.

— Bunica ne-a lăsat casa ca să fim bine?

— Da.

— Și tu ești bine?

M-am uitat spre fereastră. Afară cădea primul zăpadă din acel an, subțire și aproape tăcută.

— Acum învăț să fiu.

Într-o dimineață de decembrie, am primit un mesaj de la Adrian. Scria că îi pare rău, că a fost speriat, că vrea să ne vedem și să reparăm căsnicia.

La sfârșit adăugase: „Mama ar fi vrut să ne iertăm.”

Am citit mesajul de două ori. Apoi am răspuns:

„Mama ta m-a învățat să nu mai rămân acolo unde sunt folosită. Îți doresc să-ți găsești liniștea, dar nu mă mai întorc.”

Am șters numărul după ce am trimis mesajul.

În seara aceea, am scos perna reparată din dulap. Femeia din sat păstrase bucata de pânză cu florile galbene și o cususe la loc, cu fir gros, crem. Cusătura nu era perfectă. Se vedea.

Exact asta mi-am dorit.

Am pus perna pe scaunul de lângă fereastră, sub fotografia Galinei. Luca a intrat cu desenul în mână și s-a așezat lângă mine.

— Mamă, bunica mai doarme aici?

Am atins marginea aspră a pernei.

— Nu, dragul meu. Acum veghează.

Afară, zăpada acoperea urmele pașilor. În casă mirosea a pâine caldă și a lavandă.

Perna nu mai era ruptă.

Dar încă păstra forma mâinii ei.