PARTEA 4 — Am fost chemată să îngrijesc un mafiot muribund, dar când i-am văzut cicatricea ascunsă, gardianul a pălit

PARTEA 4

— Înseamnă că cineva a pregătit și doza finală…

Am luat seringa din mâna lui Vale și am examinat-o sub lampă.

Înăuntru era un lichid limpede, aproape incolor. Eticheta nu avea nume, doar același cod de pe tubul metalic.

— Nu este antidot, am spus.

Gabriel încerca să respire prin masca de oxigen. Fiecare inspirație îi ridica pieptul cu greu.

— Atunci ce este?

— O doză concentrată. Dacă i-o administrează cineva, inima se oprește înainte să ajungă la spital.

Vincent a râs scurt.

— Nu am pus eu seringa aceea acolo.

— Nici nu am spus că tu ai pus-o.

— Toți mă priviți de parcă sunt un monstru.

Luca a făcut un pas spre el.

— Pentru că ai venit cu doi oameni și ai încercat să intri în camera unui muribund.

— Am venit să termin ce începuse doctorul.

— Ai auzit? am întrebat.

Vincent și-a dat seama că se trădase singur.

Nu mai avea niciun zâmbet.

Vale s-a apropiat de pat și mi-a întins un recipient mic cu apă sterilă.

— Trebuie să îi curățăm rana și să neutralizăm cât putem din toxină. Dar nu pot face asta singur.

— Nici nu vei face asta singur.

Am împărțit sarcinile. Luca trebuia să blocheze accesul la lift. Vale pregătea perfuzia. Eu urmăream respirația, pulsul și reacția pupilelor lui Gabriel.

Vincent a rămas în mijlocul camerei, prins între oamenii care nu îl mai ascultau și omul pe care încercase să îl elimine.

— Dacă moare, tot voi veți fi vinovați, a spus el.

— Dacă moare, tu vei fi cauza, am răspuns.

— Nu înțelegi cum funcționează familia Moretti.

— Nu. Înțeleg cum funcționează un corp otrăvit.

Am scos perfuzia veche și am înlocuit-o. Gabriel s-a cutremurat când am curățat incizia.

— Rămâi cu mine.

— Nu plec nicăieri.

— Nu tu. Eu îți spun să rămâi.

A încercat să zâmbească, dar buzele i-au tremurat.

— Ești foarte autoritară pentru cineva care a venit aici cu o geantă roz.

M-am uitat la geanta mea medicală, agățată de scaun. Pe ea era brodată o mică pasăre galbenă, cusută de sora mea când mi-am început stagiatura.

— Geanta nu are legătură cu priceperea mea.

— Nici nu am spus că are.

— Atunci respiră.

Am administrat tratamentul de susținere. Toxina nu putea fi scoasă complet, dar putea fi împiedicată să îi paralizeze diafragma.

Minutele s-au scurs ca niște picături grele.

La douăsprezece și cincizeci și șase, pulsul lui Gabriel a coborât la o sută douăzeci.

La unu și șapte, degetele de la piciorul drept s-au mișcat.

— Asta e bine, am spus.

— Nu simt nimic, a răspuns el.

— Nu trebuie să simți. Trebuie doar să nu te oprești.

În hol, unul dintre oamenii lui Vincent a venit să îi spună lui Luca că ceilalți șefi ai rețelei refuzau să îl mai recunoască pe Vincent ca interimar. Fiecare primise copia registrului și fotografia semnăturii false.

Vincent a auzit.

— Cine le-a trimis?

— Eu, a spus Luca.

— Tu?

— Și Nora.

Numele a schimbat atmosfera.

Gabriel a întors capul.

— Nora trăiește?

— Este în parcarea subterană, a spus Luca. Cu sora mea.

— Adu-le sus.

— Nu este sigur.

— Aici nu mai este sigur pentru nimeni.

Luca a ezitat, apoi a ieșit.

Vincent și-a frecat obrazul cu palma. Sub manșeta cămășii avea o pată întunecată de cerneală.

Am observat-o fiindcă aceeași urmă apăruse pe raportul clinicii.

— Tu ai completat documentele, am spus.

— Ce?

— Nu doar ai ordonat operația. Ai falsificat fișa medicală.

— Fiecare om din camera asta a făcut ceva pentru Gabriel.

— Asta nu este răspuns.

— Erai acolo, Gabriel. Ai construit o lume în care oamenii mint ca să supraviețuiască.

Gabriel a privit tavanul.

— Ai dreptate într-un singur lucru.

Vincent s-a apropiat de pat.

— În sfârșit.

— Am creat un sistem în care loialitatea era măsurată prin frică. De aceea ai crezut că îmi poți lua viața și că nimeni nu va vorbi.

Vincent și-a ridicat bărbia.

— Nimeni nu vorbește împotriva familiei.

— Nu mai ești familia mea.

Cuvintele au căzut simplu, fără strigăt.

Vincent a scos un pistol mic de la gleznă.

Luca nu era în cameră. Oamenii lui erau la ușă, dar prea departe.

Vincent l-a îndreptat spre Gabriel.

Eu am apucat tava metalică de lângă pat și am ridicat-o exact când arma a trosnit.

Glonțul a lovit tava, iar durerea mi-a ars palma. Pistolul a căzut. Vale s-a aruncat peste Gabriel, iar unul dintre paznici l-a trântit pe Vincent la podea.

— Mara! a strigat Gabriel.

— Sunt bine.

Nu eram. Mâna îmi sângera, dar puteam mișca degetele.

Vincent s-a zbătut.

— Dacă mă luați, totul se termină pentru voi!

Nora a apărut la ușă în acel moment. Avea părul prins cu un ac de argint și ținea de mână o femeie speriată, sora lui Luca.

— Nu, Vincent, a spus ea. Pentru tine s-a terminat când ai uitat cine ținea registrele.

Vincent a înghețat.

Nora a intrat și a pus pe masă o servietă subțire.

— Am copii ale tuturor plăților. Nu doar ale celor din registru. Am și documentele pe care le-ai semnat ca să cumperi tăcerea clinicii.

— Ai furat arhiva.

— Am salvat-o.

— Ai lucrat pentru Gabriel.

— Am lucrat pentru adevăr, a răspuns ea. Gabriel doar a fost singurul care putea supraviețui lui.

Gabriel a închis ochii o clipă.

— Nora, te-am concediat pentru că ai refuzat să ascunzi banii.

— M-ai concediat pentru că mi-ai spus că oamenii ca noi nu au luxul conștiinței.

— Eram un idiot.

— Încă ești bolnav. Nu te grăbi să te consideri schimbat.

Pentru prima dată, replica ei l-a făcut să pară aproape omenește rușinat.

Luca și-a adus sora lângă el. Femeia îl îmbrățișa, iar pe obrazul lui a apărut o urmă de sânge de la sprânceană.

— Ai fost rănit? l-am întrebat.

— Doar zgâriat.

— Stai jos.

— Nu pot.

— Nu era o sugestie.

S-a așezat.

Am continuat să monitorizez respirația lui Gabriel. Tratamentul începea să funcționeze, dar încă exista riscul ca toxina să îi afecteze definitiv nervii.

— Trebuie dus la un spital, am spus.

— Nu, a răspuns Gabriel.

— Nu negociezi cu mine.

— Dacă ies de aici, oamenii lui Vincent vor încerca să mă termine pe drum.

Nora a deschis servieta.

— Nu dacă mergem la clinica de recuperare a doamnei Ionescu.

Am ridicat privirea.

— A mamei mele?

— Am sunat-o când am văzut registrul. Are personal independent și nu primește bani de la familia Moretti.

Mi s-a strâns gâtul.

Mama mea își închisese clinica după ce tatăl meu murise într-o eroare medicală acoperită de conducere. Eu nu mai vorbisem cu ea de opt luni, fiindcă îi reproșasem că renunțase exact când oamenii aveau nevoie de ea.

— Nu mă va lăsa să intru, am spus.

— A spus că te va lăsa pe tine. Pe el îl primește doar dacă îl aduci viu.

Gabriel m-a privit.

— Mama ta te așteaptă?

— Nu schimba subiectul.

— Nu îl schimb. Îți cer să mergi cu mine.

— Eu te duc la tratament. Nu merg nicăieri pentru tine.

— Bine.

Luca a chemat o mașină fără însemne. Vincent a fost scos din penthouse de oamenii care, cu o oră înainte, îi spuneau șef. Nu l-au lovit. Nu era nevoie.

Își pierduse puterea exact în fața celor pe care îi cumpărase cu ea.

Înainte să fie dus, s-a oprit lângă pat.

— Gabriel, am vrut doar să-mi protejez locul.

Gabriel a răspuns fără să îl privească:

— Locul tău era lângă mine. Ai ales să stai deasupra mea.

Vincent a plecat cu acea propoziție agățată de el ca o rană.

Drumul până la clinica mamei a fost scurt, dar fiecare minut părea prea lung. Gabriel era întins pe bancheta din spate, cu perfuzia prinsă de mâna mea. Luca conducea. Nora ținea servieta pe genunchi.

— Dacă supraviețuiesc, a murmurat Gabriel, îți datorez viața.

— Nu îmi datorezi nimic.

— Ai refuzat deja banii.

— Nu vreau banii tăi.

— Atunci ce vrei?

M-am uitat la chipul lui palid.

— Să nu mai tratez oameni care refuză să fie salvați.

— Nu am refuzat.

— Ai refuzat spitalul, tratamentul, adevărul și orice persoană care încerca să te atingă.

— Tu m-ai atins.

— Pentru că te mureai.

A zâmbit slab.

— Și pentru că ești încăpățânată.

— Asta nu este o calitate medicală.

— Pentru mine a fost.

La clinică, mama mea ne aștepta în sala de tratament. Avea părul alb strâns la ceafă și purta același ceas vechi cu cadranul crăpat pe care îl văzusem în copilărie.

S-a uitat la mine, apoi la Gabriel.

— Ai intrat din nou într-o situație imposibilă, Mara.

— Nu singură.

— Asta nu mă liniștește.

— Îl poți trata?

Mama a examinat pupilele lui Gabriel și rana.

— Îl pot ajuta. Dar va rămâne cu sechele dacă nervii au fost afectați prea mult.

Gabriel a deschis ochii.

— Cât costă?

Mama mea s-a uitat la el.

— Încă îți măsori viața în bani?

— Este un reflex.

— Atunci învață altul.

I-a făcut semn asistentei să pregătească sala.

Orele următoare au fost pline de ace, respirații numărate și ordine scurte. Am rămas lângă el până când mâna dreaptă a început să se miște normal. Piciorul stâng a răspuns abia după multe ore.

Gabriel nu a întrebat cine va conduce organizația.

A întrebat dacă sora lui Luca este în siguranță.

A întrebat dacă Nora își poate recupera toate documentele.

A întrebat dacă Vale își poate scoate fiica din oraș.

Când l-am întrebat de ce, mi-a răspuns:

— Pentru că fiecare dintre ei a plătit pentru greșelile mele.

— Și Vincent?

— El va plăti pentru ale lui.

— Nu îl vei omorî?

— Dacă îl omor, toți vor spune că a fost doar o luptă pentru putere. Dacă îl las să trăiască și să audă fiecare om pe care l-a pierdut, va înțelege exact ce a făcut.

Nora a preluat conturile și a predat copiile documentelor către cei care fuseseră amenințați. Vale și-a dus fiica într-un alt stat. Luca și-a scos sora din serviciul familiei Moretti și a acceptat să depună mărturie în fața consiliului organizației, nu pentru răzbunare, ci pentru ca nimeni să nu mai poată folosi clinica drept cameră de execuție.

Vincent nu a mai putut intra în nicio afacere pe care o controla familia. Oamenii lui i-au confiscat pașaportul intern și toate cheile de acces. Nu a fost nevoie de o sală de judecată pentru a pierde tot ce dorise.

A pierdut oamenii care îl ascultau.

A pierdut banii.

Mai ales, a pierdut povestea în care se considera moștenitor.

Gabriel a rămas în clinica mamei mele pentru recuperare. Nu și-a recăpătat imediat mersul. Uneori, când încerca să se ridice, genunchiul drept îi tremura și furia îi revenea în privire.

Într-o dimineață, l-am găsit lângă bara de sprijin, încercând să facă trei pași fără ajutor.

— Nu te forța, i-am spus.

— Dacă mă opresc, mă așez.

— Și dacă te așezi?

— Îmi aduci geanta ta roz și mă lovești cu ea.

— Geanta mea are mai multă demnitate decât tine.

A făcut al patrulea pas și a căzut în genunchi.

M-am repezit spre el.

— Nu mă ridica, a spus.

— Gabriel.

— Lasă-mă să încerc.

S-a sprijinit de bară. Avea fruntea udă și pumnii strânși.

— Nu mai pot să fiu omul care era înainte, a spus.

— Nici nu trebuie.

— Dacă nu mai pot conduce?

— Atunci condu altfel.

— Ca ce?

— Ca un om care a înțeles cât valorează viața unui singur om.

A privit spre mâna mea bandajată.

— Îți va rămâne cicatrice.

— Știu.

— Îmi pare rău.

— Nu ai tras tu.

— Dar te-am pus în fața lui.

— Da.

A primit răspunsul fără să se apere.

— Atunci îți voi datora mai mult decât viața mea, a spus.

— Nu îmi datora nimic. Doar să nu mai transformi oamenii în scuturi.

A încuviințat.

În acea după-amiază, mama mea a intrat cu un dosar. Pe copertă era trecut numele meu, nu al lui Gabriel.

— Ce este? am întrebat.

— Oferta de a prelua secția de urgențe a clinicii.

Am privit-o lung.

— Credeam că nu mă vrei aici.

— Te vreau aici tocmai pentru că ai plecat când te-am rugat să rămâi.

— Nu m-ai rugat.

— Eram mândră și bolnavă de durere. Uneori, oamenii spun „pleacă” când vor să audă „întoarce-te”.

Mi-am așezat mâna bandajată peste dosar.

— Nu pot promite că voi rămâne mereu.

— Nici eu nu mai cer promisiuni.

În sala de recuperare, Gabriel făcea pași mici între două bare. Nora verifica registrele la o masă. Luca îi adusese surorii sale un ceai. Vale vorbea la telefon cu fiica lui.

Pentru prima dată, oamenii nu erau adunați în jurul unei arme sau al unei afaceri.

Erau adunați în jurul unei vieți care refuza să se termine.

Gabriel a ajuns la capătul barei și s-a întors către mine.

— Mara.

— Da?

— Când pleci, ia cu tine geanta aceea galbenă.

— Este roz.

— Pentru mine tot galbenă este.

— Febra ți-a afectat vederea.

— Atunci rămâi până îmi revine.

Am vrut să îi răspund, dar mama mea a ridicat dosarul cu numele meu și l-a pus pe tejghea, lângă vechea pensă cu care scosesem otrava din spatele lui.

Gabriel a mai făcut un pas.

De data aceasta, nimeni nu l-a prins.

— Vedeți? a spus el. Încă pot.

Iar eu am pus pensa în sertarul cu instrumente, nu ca pe o amintire, ci ca pe dovada că în acea noapte un om a fost salvat înainte să apuce să semneze propria moarte.