Am scos dintr-o alee înghețată un câine de șaizeci de kilograme, iar înainte de răsărit șeful mafiei din Chicago mi-a spart ușa ca să-mi spună că viața mea nu-mi mai aparține

Când am tras câinele plin de sânge dintr-un tomberon înghețat, nu știam că aparținea celui mai temut om din Chicago și că, înainte de răsărit, trei arme aveau să fie îndreptate spre mine.

Era aproape miezul nopții. Ploaia rece îmi pătrunsese prin uniforma de asistentă, iar străzile din Logan Square erau pustii. Atunci am auzit sunetul acela. Nu era lătrat și nici mârâit. Era un geamăt atât de omenesc, încât m-am oprit cu mâna pe cureaua genții.

Câinele zăcea între două tomberoane, uriaș, negru și ud leoarcă. O rană adâncă îi sfâșiase umărul, iar sângele se amesteca pe asfalt cu apa rece. Când m-am apropiat, a încercat să se ridice. Picioarele i-au cedat.

— Hei, băiatule… nu muri aici, i-am șoptit.

Zgarda lui era groasă, din piele neagră, iar plăcuța de metal purta un singur nume: Titan.

Am sunat la adăposturi, la clinici și la poliție. Nimeni nu voia să iasă pe vremea aceea. Așa că mi-am scos haina, l-am învelit și am început să-l trag spre apartamentul meu. Era cât un vițel. La fiecare câțiva metri mă opream, îmi ștergeam sângele de pe palme și îi spuneam că mai avem puțin.

În baie, cu o foarfecă, două prosoape și medicamente luate din rezerva spitalului, am oprit hemoragia. Glonțul rămăsese înăuntru. Titan însă respira.

La patru dimineața, am ațipit lângă canapea. Trei mașini negre au oprit în fața blocului.

Ușa apartamentului a fost smulsă din balamale.

Un bărbat înalt, cu palton întunecat, a intrat primul. În urma lui au apărut cinci oameni înarmați. Titan a încercat să se ridice, iar eu m-am așezat între el și arme.

— Cine sunteți?

Bărbatul m-a privit cu o liniște mai înfricoșătoare decât armele.

— Gabriel Costello.

Numele îl știam. Toată lumea îl știa.

— Câinele acesta este al meu, a spus el.

— Nu mai este al nimănui până nu termin tratamentul.

Chipul lui s-a întunecat. Unul dintre oamenii săi a pus pe masa mea un dosar gri, sigilat. Gabriel și-a întins mâna spre el…

PARTEA 2

Gabriel și-a întins mâna spre dosarul gri, dar Titan a mârâit. Sunetul a umplut camera ca un tunet, iar oamenii înarmați au făcut instinctiv un pas înapoi.

— Lasă-l jos, am spus.

Gabriel m-a privit de parcă nu mai întâlnise niciodată pe cineva care să-i vorbească fără să tremure.

— În dosar sunt fotografii cu oamenii care au tras în el.

— Atunci cheamă poliția.

Un zâmbet rece i-a atins buzele.

— Poliția nu vă poate proteja de cei care au făcut asta.

— Iar dumneavoastră puteți?

— Eu sunt singurul motiv pentru care încă nu au ajuns la ușa dumneavoastră.

Am râs, deși mâinile îmi tremurau.

— Ați intrat cu arme în casa mea și îmi spuneți că mă protejați?

— Glonțul din Titan era destinat mie.

Atunci am observat pata de sânge de pe manșeta lui. Gabriel fusese acolo când se trăsese. Mi-a spus că animalul îl împinsese din calea atacatorilor și apoi fugise, rănit, până la aleea unde îl găsisem. Familia Falcone îl căuta pe Titan pentru că, în zgarda lui, se afla un mic dispozitiv de urmărire. Dacă oamenii lor găseau urma până la apartamentul meu, eu deveneam martorul care trebuia să dispară.

— Deci mă răpiți ca să mă salvați?

— Vă duc într-un loc sigur.

— Asta se numește răpire.

— Numiți-o cum doriți. Tot veți veni cu mine.

Douăzeci de minute mai târziu, viața mea încăpea într-o geantă: două uniforme, permisul profesional, fotografia mamei și puloverul cu nasturele lipsă prins cu ață albastră. Gabriel mi-a luat telefonul, l-a verificat și mi l-a înapoiat fără explicații.

Moșia Costello, ridicată lângă lac, semăna cu o fortăreață de sticlă și piatră. Mi-au dat o cameră mai mare decât apartamentul meu, dar au încuiat ușa pe dinafară.

O cușcă aurită.

În următoarele două săptămâni, Titan a devenit pacientul meu, iar Gabriel umbra mea. Îmi aducea cafea neagră, reviste medicale și haine pe măsura mea. Eu îi ceream telefonul, libertatea și dreptul de a merge la spital. Răspunsul lui era mereu același:

— Nu.

Într-o dimineață, i-am spus că nu aparțin nimănui.

Gabriel s-a apropiat.

— Nu. Dar ești sub protecția mea.

— Protecția nu înseamnă captivitate.

— Pentru mine, uneori, da.

În acea seară, Titan a început să latre spre coridor. Alarmele au pornit, obloanele de oțel au coborât, iar primele împușcături au zguduit casa. Dominic, omul de încredere al lui Gabriel, a dat buzna în cameră.

— Șefule, perimetrul a fost străpuns!

Gabriel și-a scos arma și s-a întors spre mine.

— Închideți-o în seif.

— Gabriel, nu!

Titan a fugit spre scară. Mi-am smuls brațul din mâna lui Dominic și am alergat după el. În hol, Gabriel trăgea din spatele unui stâlp de marmură. Un atacator apăru în spatele lui și ridică arma. Am strigat avertismentul, iar Gabriel se întoarse. Două focuri răsunară. Apoi cămașa lui albă începu să se înroșească…

PARTEA 3

Cămașa lui albă începu să se înroșească, iar Gabriel se clătină.

— Ține presiune pe rană! am strigat.

Sângele îi trecea printre degetele mele. Glonțul îi atinsese un vas important. Titan se aruncase deja asupra atacatorului, iar Dominic îl imobilizase pe celălalt. Pentru prima dată, oamenii lui Gabriel nu mai păreau invincibili. Păreau speriați.

— Eliza… trebuie să înțelegi ce înseamnă asta, a șoptit Gabriel.

— Înseamnă că pierzi sânge și mă enervezi.

A zâmbit slab.

— Înseamnă că ești sub protecția mea.

— Dacă mai spui că îmi aparții, te las să mori pe marmură.

Privirea i s-a îmblânzit.

— Atunci poruncește-mi să trăiesc.

— Trăiește!

Și-a pierdut cunoștința.

L-am operat în camera medicală pregătită inițial pentru Titan. I-am cerut lui Dominic perfuzii, sânge, instrumente sterile și lumină. Un chirurg particular a sosit după douăzeci de minute, dar până atunci oprisem hemoragia. Gabriel a supraviețuit.

Două zile a plutit între febră și întuneric. Eu i-am schimbat pansamentele, i-am verificat pulsul și am dormit pe un scaun lângă pat. Titan își ținea laba pe cadrul patului, fără să se miște.

În a treia noapte, Gabriel a deschis ochii.

— Ești foarte autoritară, a murmurat.

— Tu m-ai făcut regină. A fost o greșeală gravă.

A zâmbit, apoi a devenit serios.

— Ai avut dreptate. Am confundat protecția cu controlul.

Mi-a explicat adevărul pe care îl ascunsese în dosar: familia Falcone încercase să-l ucidă pentru a prelua porturile și firmele lui. Titan fusese împușcat în timpul atacului, iar dispozitivul din zgardă îi condusese pe asasini până la mine. Gabriel nu voise să mă implice, dar oamenii Falconilor mă văzuseră lângă câine.

Fotografiile, înregistrările camerelor și mărturia lui Dominic au ajuns la anchetatori. Dominic fusese cel care vânduse traseul de securitate. A fost arestat împreună cu oamenii care atacaseră moșia, iar liderii familiei Falcone au pierdut tot ce construiseră.

Eu m-am întors la apartament și la spital. Gabriel a reparat ușa, mi-a curățat telefonul de orice supraveghere și nu a mai pus niciun paznic în casa mea.

— Nu te pot ține aici împotriva voinței tale, mi-a spus.

Într-o seară, mi-a întins o cheie argintie.

— Deschide toate ușile. Și pleacă oricând vrei.

Am strâns cheia în palmă.

— Nu plec în seara asta.

A închis ochii, copleșit.

— Bine.

Titan s-a lipit de noi în zăpadă. Gabriel și-a retras mâna, așteptând să-i permit să mă atingă.

— Mă poți săruta acum, i-am spus.

Sub ninsoare, am înțeles că libertatea nu înseamnă să fugi de întuneric, ci să ții cheia în mână și să alegi singură unde începe acasă.