Motorul meu a luat foc deasupra văii, iar ordinul de retragere a făcut vocea comandantului să tremure

Motorul drept a luat foc exact când cele opt siluete americane au rămas prinse între două linii de luptători. Flăcările se reflectau pe marginea cabinei, iar mâna mea dreaptă se strângea atât de tare pe manșă, încât mă dureau degetele.

— Corbul Doi-Doi, abandonează imediat zona! a strigat colonelul Langford prin radio.

— Nu pot.

— Nu ți-am cerut o opinie. Îți ordon să te retragi.

Sub mine, valea Kestrel se transformase într-o cutie de piatră și foc. Opt soldați erau lipiți de stânca joasă, în timp ce două grupuri de oameni înarmați coborau spre ei din direcții opuse. Tunul meu tocmai zdrobise prima linie, dar avionul se clătina din cauza motorului care ardea.

În cabină mirosea a metal încins și a cabluri arse. O alarmă roșie pulsa lângă genunchiul meu.

— Corbule, motorul tău e în flăcări! a spus liderul echipei de la sol.

— Știu.

— Ieși de acolo!

— Nu încă.

Am împins manșa și am coborât spre cel de-al doilea grup. Altitudinea scădea atât de repede, încât fiecare secundă îmi părea o treaptă spre moarte. Gloanțele trasoare urcau printre stânci. Unul a lovit aripa stângă. Avionul a tresărit, iar stomacul mi s-a strâns.

— Sunt la o sută cincizeci de metri de voi, am spus.

— Nu trage! Suntem prea aproape!

— Atunci băgați-vă capetele sub piatră.

— Cât timp avem?

M-am uitat la indicatorul de temperatură. Acul tremura în zona unde nu mai exista întoarcere.

— Mai puțin decât v-ați dori.

Am apăsat trăgaciul.

Tunul a urlat din nou. Solul s-a ridicat într-un zid de praf, iar oamenii care se apropiau au dispărut după fum și pietre sfărâmate. Am tras doar o clipă, apoi am smucit avionul spre stânga. Aripa a trecut la câțiva metri de peretele muntelui.

Motorul a scuipat o limbă de foc peste cabină.

— Motorul moare! am strigat.

— Nora, ejectează-te! a răspuns Langford, folosindu-mi prenumele pentru prima dată.

Asta m-a speriat mai tare decât alarma.

Pe ecranul de navigație am văzut că singura zonă relativ dreaptă din vale nu era un teren gol. Era un sat. Douăzeci de case de lut, o clădire cu acoperiș metalic și, lângă ea, un rezervor mare de apă. Dacă mă prăbușeam acolo, ucideam oamenii pe care venisem să-i salvez.

— Corbule, ai o rută spre sud! a spus liderul echipei.

— Sudul e plin de civili.

— Atunci vino spre noi. Te scoatem noi din avion.

Am privit flacăra reflectată în sticlă. În buzunarul vestei aveam o mică plăcuță de alamă, gravată cu numele fratelui meu, mort înainte să învăț să zbor. O purtam la fiecare misiune. Muchia ei îmi tăia pielea prin material.

— Cum vă cheamă? am întrebat.

— Ce?

— Pe toți. Vreau să știu pe cine încerc să scot de aici.

A urmat o pauză scurtă, apoi vocile au început să se audă una câte una.

— Malik.

— Jensen.

— Ortega.

— Bell.

Liderul a ezitat.

— Elias Voss.

Am repetat numele în minte, ca și cum ar fi fost o coordonată.

— Elias, ascultă-mă. Dacă ajung la voi, trebuie să vă mișcați spre nord, nu spre sud.

— De ce?

În spatele satului observasem o linie subțire de pământ deschis, prea regulată ca să fie naturală. Un drum vechi, aproape îngropat, care ducea către o galerie de apă abandonată.

— Pentru că valea asta ascunde ceva, am spus.

— Ce anume?

Motorul a bubuit. Cabina s-a umplut de fum.

— Îți explic după ce aterizez.

— Nora, nu ai cum să aterizezi.

Am tras de manșă, apoi am desprins plăcuța de alamă de pe vestă și am băgat-o sub marginea panoului, ca să nu-mi alunece în timpul manevrei.

Sub mine, satul dispărea în fum. În față, stânca se apropia. Dacă treceam de ea, puteam ajunge la echipă. Dacă nu, avionul urma să se rupă peste vale.

Langford urla prin radio, Elias striga ceva despre oamenii lui, iar motorul drept gemea ca un animal rănit.

Am coborât nasul avionului către ultima fâșie de teren dintre stâncă și soldați. Apoi am întins mâna spre maneta de armare a scaunului de catapultare……

PARTEA 2

…și degetele mele s-au oprit la câțiva centimetri de manetă.

Nu pentru că îmi era frică să sar. Îmi era frică de locul în care urma să cadă avionul fără mine.

În față, cele opt siluete ieșeau de sub stâncă. Elias îi conducea spre nord, exact cum îi cerusem. În spatele lor, oamenii înarmați schimbaseră direcția și alergau către galeria de apă.

— Elias, opriți-vă! am strigat în radio.

— Avem contact în dreapta!

— Nu intrați în galerie.

— De ce?

— Pentru că ei vor să vă împingă acolo.

Am ridicat avionul cu greu. Motorul stâng nu putea susține singur greutatea, iar cel drept scuipa flăcări peste aripă. Avionul se comporta ca o barcă găurită prinsă într-un râu de munte.

— Corbule, nu mai ai combustibil pentru încă o trecere, a spus Elias.

— Nici voi nu mai aveți timp pentru o retragere.

— Atunci spune-mi ce vezi.

Am rotit aparatul suficient cât să privesc valea. Galeria de apă nu era abandonată. Deasupra intrării erau saci de nisip, cutii de muniție și un cablu care cobora spre rezervorul satului.

Am simțit frig în ceafă.

— Au transformat vechiul sistem de apă într-un depozit.

— Cât de mare?

— Destul ca să distrugă satul dacă aprind ceva.

— Poți lovi depozitul?

M-am uitat la muniția rămasă. O singură rachetă. Două sute șaptezeci și trei de proiectile pentru tun. Și un motor care putea ceda în orice secundă.

— Pot să-l lovesc.

— Atunci fă-o.

Langford a intrat pe frecvență.

— Kincaid, nu ataca instalația. Există civili în apropiere.

— Există și muniție sub sat.

— Nu ai confirmare.

— Am ochii deschiși, domnule colonel.

— Dacă greșești, vei ucide zeci de oameni.

— Dacă nu fac nimic, îi ucid ei.

Am împins avionul în jos. Alarma continua să țipe. Fumul îmi ustura ochii, iar mirosul de kerosen ars îmi amintea de primul meu zbor, când instructorul îmi spusese că aeronava nu se teme niciodată, doar pilotul se teme în locul ei.

Pe sol, Elias ridicase un braț. Nu putea să mă vadă prin fum, dar știa că eram acolo.

— Corbule, oamenii mei sunt la nord de galerie!

— Ține-i jos.

— Nora, dacă distrugi intrarea, galeria se poate prăbuși peste noi.

— Atunci mutați-vă încă cincizeci de metri.

— Nu avem cincizeci de metri.

Am aliniat marcajul de ochire. Raza se mișca peste acoperișul metalic al rezervorului, peste trei case și apoi peste gura întunecată a galeriei.

— Elias, vezi stâlpul alb de lângă drum?

— Îl văd.

— Când trag, alergi spre el.

— Și ceilalți?

— Îi iei cu tine.

— Iar tu?

Am privit flacăra care se întindea pe partea dreaptă a avionului.

— Eu am un avion de parcat.

A urmat o tăcere grea.

— Nu face asta, a spus Elias.

— Nu ți-am cerut permisiunea.

— Nu, mi-ai cerut să trăiesc cu faptul că te-ai omorât pentru noi.

Cuvintele lui m-au lovit mai tare decât orice rafală.

— Atunci trăiește suficient de mult încât să te plângi de asta.

Am apăsat butonul de lansare. Racheta a coborât spre intrarea galeriei, dar în ultima clipă am văzut o siluetă alergând de lângă case. O fetiță. Avea în brațe un recipient galben și se îndrepta exact spre locul loviturii.

Am tras avionul în sus cu toată forța. Racheta a trecut prea jos, a lovit marginea muntelui și a explodat într-o ploaie de pietre.

— Copil la sol! am strigat.

— Am văzut-o! a răspuns Elias.

— Scoate-o de acolo!

— Nu putem ajunge la ea. Sunt între noi și sat.

Am verificat combustibilul. Aproape gol. Motorul drept se stingea.

În acel moment am înțeles că nu mai puteam salva echipa și satul din aer. Dar avionul încă avea roți. Încă avea aripi. Încă avea un tun.

Am coborât spre drumul vechi, într-un unghi imposibil.

— Ce faci? a întrebat Elias.

— Îți deschid drumul.

— Nora, nu există pistă acolo!

— Știu.

Sub mine, liniile vechi ale conductei de apă se uneau cu drumul. Dacă aterizam pe ele, rezervorul se putea rupe. Dacă mă prăbușeam lângă galerie, explozia urma să lovească depozitul.

Mi-am fixat privirea pe fetița cu recipientul galben. Ea se oprise și se uita la avion.

Am tras maneta de frânare aerodinamică, am tăiat puterea și am îndreptat nasul către drumul îngust.

Elias a urlat în radio:

— Corbule, catapultează-te acum!

Mâna mea a ajuns din nou la manetă, dar înainte să o trag, o voce necunoscută a intrat pe frecvență.

— Căpitane Kincaid, dacă aterizezi acolo, nu vei mai putea pleca. Și trebuie să știi ce se află sub sat……

PARTEA 3

…vocea femeii s-a întrerupt, dar cuvintele ei au rămas în cabină ca un cui.

— Cine ești? am întrebat.

Niciun răspuns.

— Repet, cine ești?

Elias a răspuns în locul ei.

— Nora, nu asculta pe nimeni. Aterizează oriunde poți.

— Nu. Cineva de la sol știe ce se află acolo.

Am coborât și mai mult. Roțile au atins drumul vechi, au lovit o piatră și s-au smuls. Avionul a sărit, s-a târât câteva zeci de metri și s-a izbit cu botul de o movilă. Am fost aruncată înainte, prinsă de centuri, cu pieptul zdrobit de ham.

Motorul drept s-a desprins și a alunecat în flăcări spre galerie.

Explozia a făcut muntele să se cutremure.

Mi-am pierdut auzul pentru câteva secunde. Când mi-am ridicat capul, cabina era plină de fum. Plăcuța de alamă căzuse de sub panou și se rostogolise lângă pedale.

Am desfăcut centurile cu mâini tremurânde.

— Nora! a strigat Elias în radio. Nora, răspunde!

— Sunt vie.

— Unde ești rănită?

— Peste tot.

Am reușit să deschid cupola. Aerul rece a intrat peste mine, amestecat cu praf și miros de combustibil. La câteva sute de metri, Elias și ceilalți se apropiau alergând. Fetița cu recipientul galben era cu ei.

Când au ajuns la avion, Elias m-a tras afară.

— Ți-am spus să te catapultezi.

— Și eu ți-am spus să alergi spre stâlpul alb.

— Nu era un stâlp. Era un marcaj pentru conductă.

— Ai ajuns aici, nu?

El s-a uitat către galerie. Explozia distrusese intrarea, dar nu și satul. Depozitul fusese îngropat sub stâncă.

Femeia care vorbise prin radio a apărut din spatele rezervorului. Avea aproape șaizeci de ani, o eșarfă vișinie și mâinile pline de pământ.

— Eu am încercat să vă spun, a zis ea.

— Ce este sub sat? am întrebat.

Femeia a privit către oamenii din echipa lui Elias.

— Nu muniția era cea mai importantă. Era conducta.

— Ce conductă?

— Una care aducea apă din munte. Au închis-o acum două zile și au minat camera de distribuție. Voiau să arunce în aer rezervorul când voi intrați în vale. Fără apă, satul ar fi murit în câteva zile.

Elias s-a apropiat.

— De unde știi toate astea?

Femeia a scos din buzunar o bucată de pânză unsuroasă. Pe ea erau desenate trasee, cifre și semnături.

— Soțul meu a lucrat la instalație. A fost ucis când a refuzat să-i ajute. Înainte să moară, mi-a lăsat harta.

Langford a intrat pe frecvență, vocea lui fiind acum slabă și răgușită.

— Kincaid, echipa de extracție se apropie. Țineți poziția.

Elias a ridicat harta.

— Nu mai avem timp. Dacă mai există încărcături, trebuie să le dezamorsăm.

Femeia l-a prins de braț.

— Nu intri acolo. Camera e sub școala satului.

Am simțit cum mi se răcește sângele.

— Școala e plină de copii?

— Nu acum. I-am ascuns în galeria veche când au început bombardamentele.

Elias s-a uitat la mine.

— Câți?

— Douăzeci și trei, a spus femeia.

În depărtare, s-au auzit focuri de armă. Grupul care scăpase de atacul meu se reorganiza pe creastă.

— Trebuie să mergem, am spus.

— Tu abia stai în picioare, a răspuns Elias.

— Dar pot să citesc o hartă.

— Și dacă găsim explozibili?

Am ridicat plăcuța de alamă de lângă pedale și am băgat-o în buzunar.

— Atunci mă vei scoate de acolo înainte să apăs pe ceva greșit.

Am intrat în școală împreună cu Elias, femeia și doi soldați. Sub podeaua sălii de clasă am găsit o trapă acoperită cu praf. Copiii erau în galerie, strânși unii în alții, iar fetița cu recipientul galben plângea fără sunet.

În camera de distribuție, lângă țevile vechi, se afla un mecanism improvizat. Femeia a îngenuncheat lângă el și a început să explice firele.

Atunci unul dintre soldați a găsit o cutie metalică ascunsă sub ciment.

Pe capac era gravat numele operațiunii și semnătura celui care o finanțase.

Elias a citit-o, iar fața i s-a golit de culoare.

— Nu se poate.

— Cine este? am întrebat.

El mi-a întins cutia.

Numele nu aparținea unui luptător din vale. Era numele ofițerului care semnase ordinul prin care echipa lui fusese trimisă acolo fără sprijin aerian.

Colonelul Peter Langford.

Înainte să putem spune ceva, radioul a trosnit.

— Kincaid, a spus Langford, ieși imediat din școală. Nu mai ai autorizație să conduci operațiunea.

Elias s-a apropiat de aparat.

— De ce apare semnătura dumneavoastră pe cutie?

La celălalt capăt s-a făcut o pauză.

Apoi Langford a spus, foarte încet:

— Pentru că nu trebuia să supraviețuiți ca să o găsiți.

În acel moment, deasupra noastră s-a auzit un vuiet. Nu erau elicoptere de salvare. Erau avioane care se apropiau dinspre est, iar pe ecranul radio-localizatorului apăreau trei semnale necunoscute……