M-am întors mai devreme din spital și am găsit soțul sărbătorind ceva cu o femeie care semăna cu mine, dar el a amuțit

—Când adevărata Mariana va muri în spital, tu vei rămâne cu numele ei, cu apartamentul… și cu mine.

Mi-am apăsat amândouă palmele peste gură ca să nu scot un sunet.

Cu două ore înainte, medicul îmi spusese că mă pot întoarce acasă cu trei zile mai devreme. Operația la fiere se complicase, iar eu petrecusem săptămâni întregi între salon, analize și perfuzii. Eram slăbită, aveam voie să mănânc doar lucruri ușoare și trebuia să evit orice efort, dar dorul de apartamentul meu devenise mai puternic decât durerea.

Nu-l anunțasem pe Alejandro. Voiam să-l surprind.

Am ajuns cu un taxi în cartierul Roma, am urcat încet scările și am deschis ușa cu cheia mea. În sufragerie era pregătită o masă pentru două persoane. Lumânările ardeau lângă două pahare noi, vinul era într-o găleată cu gheață, iar în mijloc se afla un buchet de crini albi.

Am zâmbit fără să vreau.

În cei șase ani de căsnicie, Alejandro nu fusese niciodată romantic. Mi-am spus că boala mea îl schimbase. Poate că pregătise acea cină pentru întoarcerea mea. Poate că, după atâta timp, învățase să-mi arate că îi pasă.

Atunci s-a auzit cheia în broască.

M-am ascuns pe balcon, cu spatele lipit de zidul rece. Rana m-a făcut să respir cu grijă.

Alejandro a intrat ținând o femeie de talie.

—În câteva zile, totul va fi al tău, draga mea Mariana, a spus el râzând.

Mi s-au înmuiat genunchii.

Femeia purta rochia mea crem, avea părul tuns asemenea părului meu și chiar și-a ales același ruj pe care îl foloseam eu. Nu eram gemene, dar din fotografii, în lumina slabă a unei camere, oricine ne-ar fi putut confunda.

—Mai întâi avem nevoie de actele originale, a spus ea. După aceea, omul nostru din spital se va asigura că nimeni nu pune întrebări când starea ei se înrăutățește.

Alejandro a turnat vinul.

—Și dacă iese mai devreme?

Femeia a râs.

—Nu va ieși.

Am simțit că inima îmi lovește coastele. Geanta mea rămăsese în hol. În ea aveam telefonul, actul de identitate, cardurile și toate documentele medicale. Nu puteam să mă întorc după ele.

Balconul vecin era la mai puțin de un metru. Mi-am trecut un picior peste balustradă, apoi celălalt. Durerea mi-a tăiat respirația, dar am reușit să ajung în apartamentul alăturat. Am coborât pe scările clădirii vecine și am ieșit în stradă fără să privesc în urmă.

La miezul nopții am ajuns la Ofelia, soacra mea. Ani întregi mă numise fiica ei. Când mă certam cu Alejandro, pretindea mereu că ține partea mea.

—Mariana! Ce cauți aici? Credeam că ești încă internată!

I-am povestit totul. A pălit, m-a strâns în brațe și mi-a pregătit camera veche a lui Alejandro.

—Odihnește-te. Ești proaspăt operată.

Apoi mi-a adus un ceai de mușețel într-o cană cu o crăpătură aurie pe margine.

Am apropiat cana de buze și m-am oprit.

Lucrasem doisprezece ani într-o farmacie. Mirosul acela chimic nu semăna cu niciun ceai. Am așteptat să rămân singură și am vărsat lichidul într-un ghiveci.

M-am întins în pat și am prefăcut că dorm.

După aproape o oră, am auzit-o pe Ofelia vorbind pe hol.

—Alejandro? Vino imediat.

A urmat o pauză.

—Da, soția ta este aici.

Mi s-a făcut frig.

—I-am pus destul sedativ în ceai, a șoptit ea. Când ajungi, scăpăm de ea. Mâine trebuie să vindem apartamentul.

Am deschis ochii în întuneric.

Soțul meu nu acționa singur.

Soacra mea nu era o victimă.

Toată familia așteptase ca eu să dispar.

Afară, o mașină a oprit în fața casei. Am auzit portiera și pașii lui Alejandro apropiindu-se de ușă. Aveam doar câteva minute să fug, dar corpul meu abia mă mai asculta. Mâna s-a întins spre clanță, iar eu m-am ridicat din pat și am privit spre fereastra îngustă când ușa a început să se deschidă…

PARTEA 2

Ușa s-a deschis doar câțiva centimetri, iar lumina de pe coridor a tăiat întunericul camerei.

M-am strecurat spre fereastră fără să respir. Ofelia cobora să-și întâmpine fiul, iar pașii ei se îndepărtau. Am ridicat geamul, am ieșit pe balconul mic și m-am prins de o structură metalică ce cobora spre curtea din spate.

Când am sărit, durerea din abdomen m-a făcut să văd pete negre. M-am sprijinit de zid până când amețeala a trecut.

—Unde este? am auzit vocea lui Alejandro din casă.

—În cameră, a răspuns Ofelia. Nu poate merge.

Am pornit șchiopătând prin curte. La ora trei dimineața, am ajuns în autogara de nord cu puțin peste o sută de pesos găsiți într-un buzunar al unei jachete lăsate într-un dulap. Nu mai aveam telefon, acte sau carduri. Doar durerea, hainele de spital ascunse sub o haină subțire și cana cu margine aurie care îmi rămăsese întipărită în minte.

Dimineața, la un ghișeu, am aflat că Alejandro îmi blocase toate cardurile.

—Aveți un act de identitate? m-a întrebat casiera.

—Mi-au fost furate toate lucrurile.

—Atunci nu vă pot ajuta.

M-am așezat pe o bancă și am încercat să nu plâng. Nu voiam să-mi caut colegele de la farmacie. Dacă Alejandro avea oameni în spital și la notar, nu știam în cine puteam avea încredere.

Pe bancă se afla un ziar abandonat. Un anunț mic mi-a atras privirea: „Se caută femeie pentru muncă permanentă. Cameră și masă incluse. Nu sunt necesare recomandări imediate.”

Adresa era într-un cartier privat din vestul orașului.

Câteva ore mai târziu, stăteam în fața unei case uriașe, cu degetele tremurând pe o curea ruptă de geantă.

Bărbatul care mi-a deschis avea aproape patruzeci de ani, o cămașă albă și o privire atât de obosită, încât părea că nu mai dormise de luni.

—Héctor Salgado, s-a prezentat el. Am nevoie de cineva care să locuiască aici.

—Pot găti, curăța și îngriji un copil.

—Casa este mare, dar copilul contează. Îl cheamă Mateo. Are șapte ani.

—Este bolnav?

Maxilarul i s-a încordat.

—Nu. A supraviețuit unui accident în care mama lui a murit. De atunci aproape că nu mai vorbește.

Am acceptat în aceeași zi.

În primele săptămâni, Mateo mă urmărea în tăcere. Nu l-am forțat să vorbească. Îi spuneam povești în timp ce curățam legumele, desenam animale pe șervețele și transformam morcovii în soldați portocalii.

Într-o după-amiază, am scăpat cana preferată a lui Héctor. Ceramica s-a spart pe podeaua din bucătărie. Am îngenuncheat printre cioburi și, fără să vreau, am început să plâng.

—Nu plânge, a spus o voce mică.

Mateo îmi întindea un șervețel.

Héctor a apărut în prag.

—Mateo?

—Tată, nu o certa pe Mariana. A fost vina mea.

Héctor s-a lăsat în genunchi și și-a îmbrățișat fiul. A plâns în tăcere.

După acea zi, copilul a început să vorbească. Iar eu am încetat să mă simt o fugară.

Până când, într-o seară, am găsit o fotografie într-o carte din biroul lui Héctor. El apărea pe o plajă, ținând în brațe o femeie.

Am simțit cum mi se golește fața de sânge.

Era femeia din apartamentul meu.

—Trebuie să-mi spui cine este, am cerut eu.

Héctor a privit fotografia.

—Adriana. Soția mea.

—Unde este acum?

—A murit.

—Nu. Am văzut-o acum câteva săptămâni. Se prefăcea că este eu.

I-am povestit totul. Héctor nu m-a întrerupt. A făcut două telefoane, apoi a chemat un avocat și un investigator particular.

A doua seară, l-am găsit în grădină, cu fața descompusă.

—Ai avut dreptate, a spus el.

—Este Adriana?

—Da.

—Atunci cine a murit în accident?

Héctor a privit spre fereastra unde dormea Mateo.

—Încă nu știm. Dar am aflat ceva mai rău. Adriana a avut o relație cu soțul tău înainte de accident.

Am simțit că lumea se prăbușește din nou.

—Apartamentul tău a fost vândut, a continuat el. Au folosit documentele tale, o identitate falsificată și ajutorul cuiva de la notar.

—Banii?

—Au intrat într-un cont. Dar Adriana a transferat aproape totul într-un cont controlat doar de ea.

Am înțeles că femeia care încercase să-mi fure viața își trădase propriul complice.

Héctor a scos din mapă o fotografie mărită, făcută cu două zile înainte de accident. În fundal se vedea o mașină neagră, iar lângă ea un bărbat pe care îl recunoșteam.

Alejandro.

—Accidentul nu a fost întâmplător, a spus Héctor. Iar mâine îl vom confrunta pe primul om care poate dovedi de ce…

PARTEA 3

—Cine este în mașină? am întrebat, deși știam deja.

Héctor a așezat fotografia pe masa din grădină. Lumina lămpii îi tremura peste chip.

—Alejandro. Fotografia a fost făcută de un paznic de la un depozit de pe autostradă. Nu a știut ce vede atunci. Acum își amintește că, în noaptea accidentului, soțul tău a intrat în mașina Adrianei.

—Și femeia care a murit?

—Avem nevoie de testul genetic. Adriana a lăsat probe medicale într-o clinică privată. Investigatorul meu le-a găsit.

A doua zi, la prânz, am ajuns într-o clinică discretă din centrul orașului. Pereții miroseau a dezinfectant, iar degetele mele se strângeau în jurul unei batistă brodate pe care o găsisem în casa lui Héctor.

Într-o cameră albă, avocatul lui a pus pe masă două plicuri sigilate.

—Primul conține rezultatul testului genetic, a spus el. Al doilea conține raportul accidentului și o copie a înregistrării recuperate de la depozit.

Héctor s-a întors spre mine.

—Vrei să le deschid eu?

—Nu. Am fugit destul de mult de adevăr.

Am desfăcut primul plic.

Avocatul a citit în tăcere, apoi a ridicat privirea.

—Adriana Salgado este femeia care a intrat în apartamentul tău. Testul confirmă identitatea cu o probabilitate de peste nouăzeci și nouă la sută.

Héctor a închis ochii.

—Atunci soția mea trăiește.

—Da, am spus. Dar cine a murit?

Avocatul a deschis al doilea document.

—În accident a murit Laura Méndez, o angajată a Adrianei. Avea aceeași înălțime, aceeași culoare a părului și purta hainele Adrianei. Identificarea s-a făcut cu un act fals și cu ajutorul unei persoane din spital.

Héctor s-a ridicat brusc.

—Adriana și-a înscenat moartea.

—Pentru asigurarea de viață și pentru a scăpa de datorii, a răspuns avocatul. Dar după aceea a aflat că Alejandro voia să o înlocuiască pe Mariana cu ea și să vândă apartamentul. A decis să-i fure banii înainte ca el să o trădeze.

Mi-am dus mâna la gură.

—Toți acești oameni au fost dispuși să omoare pe cineva pentru bani.

Avocatul a pornit înregistrarea.

În cameră s-a auzit vocea lui Alejandro, clară, rece:

—Când Mariana nu se mai întoarce din spital, actele sunt ale noastre. Adriana va lua locul ei. Nimeni nu va observa.

Apoi vocea Ofeliei:

—Fata este slăbită. Un ceai cu sedativ și problema dispare.

Am simțit că podeaua se mișcă sub mine.

Héctor și-a acoperit fața cu mâinile.

—Asta s-a întâmplat în casa mamei tale? m-a întrebat.

—Da.

—Și totuși ai venit aici singură.

—Nu mai eram sigură că există cineva care să mă creadă.

Atunci telefonul avocatului a vibrat. A ascultat câteva secunde, iar expresia i s-a schimbat.

—Poliția a găsit-o pe Ofelia. Alejandro a dispărut, iar Adriana a cerut să vorbească doar cu tine.

—Unde este?

Avocatul a privit spre Héctor.

—La biroul notarului care a vândut apartamentul. Tocmai a trimis o fotografie.

Pe ecran se vedea o masă, actele mele și un bilet scris de mână: „Dacă vrei să-ți recuperezi viața, vino singură.”

În colțul fotografiei se afla cheia apartamentului meu. Iar sub ea, o adresă pe care o recunoșteam.

Casa lui Ofelia.

În acel moment, telefonul a sunat din nou. De data aceasta, pe ecran apărea numărul lui Alejandro.

Am răspuns.

—Mariana, a spus el. Dacă nu vii până la miezul nopții, Mateo va afla ce i-am făcut mamei lui.

Héctor s-a albit la față.

Din difuzor s-a auzit râsul unui copil speriat, apoi un zgomot metalic și o ușă trântită. Când am ridicat privirea, Héctor deja își lua haina.

Dar înregistrarea nu se terminase. În fundal se auzea o altă voce, una pe care nimeni nu o recunoscuse încă, spunând încet:

—Băiatul nu este fiul lui Héctor…