L-am găsit cu soția fratelui meu, iar după o farsă la spital, avocatul lui a încetat brusc să mai zâmbească

La două și șapte minute dimineața, asistenta mi-a spus că soțul meu și soția fratelui meu ajunseseră la urgență lipiți unul de celălalt.

—Doamnă Alcántara, vă rog să veniți imediat la Centrul Medical. Situația este… delicată.

—Soțul meu este rănit?

La celălalt capăt s-a lăsat o tăcere apăsată.

—Nu chiar. Dar medicii nu îi pot separa.

Am închis ochii. În mintea mea a apărut borcănelul mic, cu eticheta desprinsă, pe care Sebastian îl ținea încuiat în geanta lui de voiaj. Cu trei zile înainte, îi schimbasem conținutul cu un adeziv industrial. Nu eram mândră de asta. Dar nici nu mai aveam chef să fiu soția perfectă a unui bărbat care mă mințea în fiecare seară.

În acea dimineață, la ora zece, mă întorsesem pe neașteptate din Monterrey. Furtuna îmi anulase zborul, iar eu venisem acasă cu o cutie de dulciuri cu lapte, preferatele lui Sebastian. Voiam să-l surprind.

L-am surprins.

Râsetele veneau din dormitorul nostru. Ușa era întredeschisă. Mariana, soția fratelui meu Diego, stătea pe patul în care dormisem cinci ani lângă Sebastian. El îi ținea mâna pe talie.

Nu am țipat. Mi-am dus palma la gură, am ieșit și am mers până la o cafenea de pe bulevardul Masaryk. Am stat două ore privind cum se răcea cafeaua. La gât purtam o broșă mică din aramă, în formă de frunză, moștenită de la bunica. O răsuceam între degete ori de câte ori eram speriată.

În ziua aceea am răsucit-o până mi-a lăsat o urmă roșie pe piele.

Apoi mi-am amintit cine fusesem înainte să devin soția lui Sebastian: Valeria Alcántara, directoarea financiară care salvase compania familiei de la faliment. În ultimii cinci ani, el mă convinsese să renunț la birou, să-mi pun semnătura doar unde îmi arăta el și să cred că dragostea însemna să nu pui întrebări.

În noaptea următoare, am deschis geanta lui neagră. Am găsit rezervări la hotel, chitanțe de bijuterii și șase luni de dovezi adunate de un investigator particular. Nu era doar o aventură.

Erau transferuri către firme inexistente. Facturi umflate. Mesaje șterse și apoi recuperate.

La spital, l-am găsit pe Sebastian întins lângă Mariana, amândoi acoperiți cu cearșafuri și înconjurați de medici care își ascundeau zâmbetele. Mariana plângea în pernă. Sebastian devenise alb la față.

—Valeria, iubito, nu este ceea ce crezi.

—Atunci spune-mi de ce îi faci masaje soției fratelui meu la două dimineața.

Mariana a început să suspine.

—El m-a mințit că sunteți despărțiți!

—Minte! a izbucnit Sebastian. Ea m-a provocat!

M-am uitat la amândoi și am simțit ceva neașteptat. Nu mai durea. În locul durerii rămăsese o liniște rece.

Am scos fotografiile, extrasele și înregistrarea în care Sebastian spunea că rămăsese cu mine doar pentru acțiunile familiei mele.

—Ai înscenat totul! a scuipat el.

—O înscenare este să te căsătorești cu cineva pentru averea lui. Aceasta este doar consecința.

L-am sunat pe Diego. A ajuns după douăzeci de minute, ud până la piele. Când i-a văzut, s-a repezit spre Sebastian, dar doi infirmieri l-au oprit.

Chirurgul mi-a întins autorizația pentru intervenție.

—Trebuie să îi separăm acum.

—Semnez, dar mai întâi vreau parola seifului din biroul lui Sebastian.

Sebastian a tresărit.

—Nu ai niciun drept să intri acolo.

—Atunci nu semnez.

Privirea lui s-a mutat spre ușile sălii de operație. În cele din urmă, mi-a șoptit parola.

Am semnat. Când asistentele i-au împins pe amândoi spre coridor, Diego m-a prins de braț.

—Valeria, ce nu mi-ai spus?

Am strâns dosarul la piept și am simțit marginea rece a broșei de aramă în buzunar.

—Că aventura este cea mai mică dintre problemele noastre.

Am intrat în biroul lui înainte ca operația să înceapă. Când seiful s-a deschis, mâna mea s-a întins spre dosarul ascuns în spatele unui teanc de bani, dar atunci telefonul lui Sebastian a vibrat pe masă, iar pe ecran a apărut un mesaj de la cineva care îmi știa numele complet…

PARTEA 2

…„Dacă deschizi seiful, fratele tău moare înainte să ajungi la adevăr.”

Am recitit mesajul de trei ori. Telefonul mirosea a metal și a parfumului dulce pe care Sebastian îl folosea înainte de întâlnirile importante. Pentru o clipă, am simțit că podeaua biroului se înclină sub mine.

Diego stătea în ușă, cu pumnii strânși.

—Ce scrie?

I-am întins telefonul. A citit și a râs fără veselie.

—Acum mă amenință și pe mine?

—Poate nu Sebastian a trimis mesajul.

—Atunci cine?

În seiful deschis se aflau bani, două pașapoarte, un pistol și un dosar legat cu o panglică vișinie. Pe copertă era imprimat numele companiei noastre, dar fără sigla oficială. Broșa mea de aramă s-a agățat de mâneca sacoului când m-am aplecat să-l iau.

Am desfăcut panglica.

Primele pagini conțineau contracte cu trei clinici private și rapoarte despre medicamente experimentale. Unele semnături erau ale lui Sebastian. Altele purtau numele lui Raul Munteanu, directorul medical al fundației familiei mele.

Diego a făcut un pas înainte.

—Ce înseamnă asta?

—Nu știu încă. Dar numele acesta apare în actele mele medicale.

Am întors pagina. Într-un tabel erau trecute datele unor pacienți, coduri și sume. Printre ele se afla un cod pe care îl recunoșteam. Îl văzusem cu șase ani în urmă, când pierdusem o sarcină și Sebastian îmi spusese că organismul meu nu mai putea concepe.

Mi s-a tăiat respirația.

—Valeria? a întrebat Diego.

—Am fost mințită.

În acel moment, ușa biroului s-a izbit de perete. Avocatul lui Sebastian, Octavian Radu, a intrat însoțit de un agent de pază.

—Doamnă Alcántara, lăsați dosarul jos.

—Aveți mandat?

—Am o procură care îmi permite să protejez bunurile clientului meu.

—Acesta este și bunul familiei mele.

Octavian mi-a zâmbit subțire.

—Nu înțelegeți în ce vă băgați. Soțul dumneavoastră poate susține că ați umblat ilegal în seif.

—Iar eu pot susține că ați venit prea repede pentru un avocat chemat la două dimineața.

Zâmbetul i-a dispărut.

Diego s-a apropiat de el.

—Ieși din biroul surorii mele.

—Domnule Diego, soția dumneavoastră a fost implicată în această situație. Ar fi bine să vă preocupați de propriile probleme.

Diego a înlemnit. Mariana nu spusese nimănui că Octavian o reprezentase într-un proces vechi.

Am fotografiat fiecare pagină cu telefonul investigatorului meu, apoi am pus dosarul într-o geantă. Nu știam dacă tremuram de frică sau de furie. Poate de amândouă.

La spital, Sebastian ieșea din sala de intervenții când ne-am întors. Medicii reușiseră să-i separe, dar pielea de pe mâna lui era roșie și umflată. Mariana fusese dusă într-o rezervă separată.

Când m-a văzut cu dosarul, a încercat să se ridice.

—Valeria, ascultă-mă. Sebastian nu a făcut nimic singur.

—Atunci spune-mi cine a făcut restul.

Ea și-a plecat privirea.

—Nu pot.

—Poți. Doar că ți-e teamă.

Sebastian a început să strige de pe targă.

—Nu o crede! Vrea să-mi distrugă viața!

—Viața ta era deja distrusă, i-am răspuns. Eu doar am aprins lumina.

În zori, am dus copiile la procurorul pe care îl cunoșteam din audituri. A privit fotografiile fără să clipească.

—Trebuie să verificăm dacă aceste rapoarte sunt autentice. Și trebuie să vă întoarceți la clinica unde ați fost tratată.

—De ce?

A împins spre mine o foaie pe care apărea codul meu medical.

—Pentru că aici scrie că, în urmă cu șase ani, ați fost supusă unei proceduri definitive.

Am simțit cum broșa de aramă îmi apasă pielea prin buzunar.

—Sebastian mi-a spus că am pierdut sarcina în mod natural.

Procurorul a ridicat privirea.

—Atunci trebuie să aflați cine a semnat acel document. Iar dacă bănuiți că soțul dumneavoastră a făcut asta fără consimțământul dumneavoastră, nu mai vorbim despre adulter.

În aceeași după-amiază, am ajuns la clinica din Polanco. Directorul, Raul Munteanu, ne aștepta într-un cabinet cu pereți de sticlă. Când a văzut copia raportului, a lăsat pixul din mână.

—Acest document nu trebuia să existe.

—De ce?

Raul și-a privit ceasul, apoi a șoptit:

—Pentru că femeia care figurează drept donatoare în dosarul dumneavoastră nu a fost niciodată pacientă aici. A fost înregistrată cu o zi înainte să dispară…

PARTEA 3

…iar numele ei era Mariana Ionescu.

Am rămas nemișcată. În cabinet se auzea doar bâzâitul aparatului de aer condiționat. Diego, care venise cu mine, s-a sprijinit de marginea biroului.

—Spuneți-mi că nu am înțeles bine.

Raul a deschis un dulap și a scos o cutie albă, sigilată cu ceară roșie.

—În urmă cu șase ani, soția dumneavoastră a venit aici pentru o procedură de fertilitate. Ați pierdut sarcina, dar nu din cauze naturale. Embrionul a fost prelevat și transferat unei alte femei.

—Cui?

Raul a privit spre Mariana, care intrase în cabinet fără să bată. Fața ei nu mai avea nicio urmă de culoare.

—Mie, a spus ea.

Diego a făcut un pas spre ea.

—Tu știai?

—Nu la început.

—Nu mă minți acum!

Mariana și-a acoperit gura cu ambele mâini.

—Sebastian mi-a spus că era un tratament experimental. Mi-a spus că Valeria nu mai vrea copilul și că familia voastră ar prefera să păstreze totul în secret.

Am simțit că aerul îmi intră în piept ca un cuțit.

—Copilul meu?

Raul a deschis cutia. Înăuntru se afla un dosar, o brățară de maternitate și o fotografie ecografică. Pe brățară era scris un număr, iar sub el, cu cerneală albastră, inițiala V.

—Embrionul provenea din ovulul dumneavoastră și din materialul genetic al lui Sebastian, a explicat Raul. Transferul a fost făcut fără consimțământul dumneavoastră. Mariana a născut o fetiță, Sofia.

Diego a privit-o pe soția lui ca și cum nu o mai recunoștea.

—Unde este copilul?

Mariana a început să plângă.

—La școala de lângă casa mea. Are șase ani. Sebastian a plătit toate cheltuielile.

Mi-am dus mâna la gât. Broșa de aramă nu mai era în buzunar; o pierdusem în mașină. Pentru prima dată după ani, nu aveam de ce să mă agăț.

—De ce ai făcut asta? am întrebat-o.

—Pentru că eram disperată să am un copil. Iar Sebastian mi-a spus că, dacă accept, voi primi bani și protecție. Apoi mi-a spus că, dacă vorbesc, va lua fetița de lângă mine.

Raul a scos un al doilea document.

—Există și altceva. Compania lui Sebastian a vândut datele genetice și dosarele medicale ale pacienților către o rețea de clinici din străinătate. Banii au fost ascunși în firme paravan. Procedura dumneavoastră a fost doar una dintre tranzacții.

Diego și-a lovit pumnul de masă.

—Tatăl nostru știa?

—Nu, am răspuns eu. Dar cineva din companie a folosit sigiliul lui.

Telefonul procurorului a sunat. A ascultat câteva secunde, apoi mi l-a întins.

—Este pentru dumneavoastră.

—Valeria, a spus o voce de bărbat, dacă vrei să o vezi pe Sofia, vino singură la vechea seră a familiei. Nu aduce poliția. Nu aduce presa. Și nu-i spune lui Diego.

Am privit spre fratele meu. Era chiar lângă mine.

—Cine ești?

—Omul care a ținut copilul în viață când soțul tău a vrut să-l transforme într-o proprietate.

Legătura s-a întrerupt.

Pe birou, Raul a găsit broșa mea de aramă și mi-a întins-o. În clipa în care am prins-o, telefonul lui Diego a vibrat. Pe ecran era un mesaj de la numărul lui Sebastian.

„Sofia nu este singura persoană pe care am ascuns-o de voi. Dacă mergeți la seră, veți afla cine a semnat primul ordin.”

Diego a ridicat ochii spre mine.

În spatele ușii de sticlă, două mașini negre opriseră în fața clinicii. Iar unul dintre bărbații care au coborât purta insigna poliției…