Am vărsat șampanie pe rochia femeii potrivite, iar când șeful mafiei mi-a cerut numele, zâmbetul ei a dispărut

În clipa în care femeia în rochie roșie a cerut să fiu dată afară, șeful mafiei s-a ridicat și a rostit numele mamei mele.

— Destul, Vanessa.

Vocea lui Adriano Costello nu a fost ridicată, dar întreaga zonă de lângă masa de onoare a amuțit. Paharul răsturnat îmi lăsase o dâră rece pe încheietură, iar șervețelul ud se lipea de degetele mele ca o batistă uitată într-o ploaie murdară.

Vanessa își privea rochia pătată de parcă îi fusese atacată onoarea, nu doar materialul scump.

— M-a umilit în fața tuturor! a izbucnit ea. — Nu poate să lucreze aici nici măcar o zi în plus.

— A fost un accident, a spus Adriano.

— Tu nu înțelegi. Rochia asta a costat mai mult decât câștigă ea într-un an.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Avea dreptate. În geanta mea, ascunsă între două șervețele și un pix fără capac, se afla înștiințarea de la spital pentru tratamentul mamei. Suma de pe hârtie îmi tremura în minte mai tare decât tava din mâini.

Doamna Winters, organizatoarea galei, m-a prins de cot și m-a tras departe de platformă.

— Eliza, mergi în camera angajaților. Nu pleca până nu vorbim.

— Sunt concediată?

Ea a privit spre Adriano. El mă urmărea cu ochii, nemișcat, cu cicatricea albă întinzându-se de la tâmplă până lângă gură.

— Nu știu încă, a răspuns ea.

În camera angajaților mirosea a detergent, cafea arsă și pantofi umezi. Mi-am spălat mâna la chiuvetă, apoi am scos din buzunar micul degetar de alamă pe care îl purtam prins de breloc. Mama îl folosise treizeci de ani ca să coasă tivurile uniformelor de la spital. Îl atingea ori de câte ori se temea, iar eu învățasem să fac la fel.

Degetarul era rece.

Ușa s-a deschis după câteva minute. Doamna Winters ținea între degete o foaie împăturită.

— Domnul Costello vrea să continui să servești în apartamentul lui, pentru restul întâlnirii.

Am râs scurt, fără bucurie.

— În apartamentul lui?

— A oferit de trei ori plata.

— Și dacă refuz?

— Îți găsesc pe altcineva.

Am privit hârtia din mâna ei. M-am gândit la mama, la aparatul de oxigen care tușea noaptea lângă pat și la factura de electricitate lipită cu magnetul în formă de lămâie pe frigider.

— Mă duc.

— Eliza, nu trebuie să accepți doar pentru bani.

— Tocmai pentru bani accept.

Apartamentul 512 se afla la capătul unui coridor unde covorul înghițea fiecare pas. Un bărbat masiv mi-a deschis înainte să bat. Înăuntru, patru oameni stăteau în jurul unei mese joase acoperite cu dosare, pahare și hărți ale portului.

Adriano era lângă fereastră. Nu fuma, dar ținea între degete un chibrit neaprins. Când m-a văzut, privirea i-a coborât spre mâinile mele goale.

— Domnișoară Brennan, a spus el. — Înainte să începi, trebuie să te întreb ceva despre mama ta.

Mi s-a blocat respirația.

— Despre mama mea?

El a făcut un pas către masă. Unul dintre bărbați a închis dosarul din fața lui, însă nu suficient de repede. Am zărit numele mamei scris pe prima pagină.

— Elena Brennan, a continuat Adriano. — Mai lucrează la clinica Sfânta Ana?

Degetarul de alamă mi-a tăiat pielea prin buzunar.

— Nu mai lucrează nicăieri. E bolnavă.

Pentru o clipă, fața lui s-a schimbat. Nu milă. Nu surpriză. Ceva mai vechi și mai greu.

— Știu, a spus el.

Ușa din spatele meu s-a închis cu un clic. Adriano a pus chibritul pe masă și a întins mâna spre dosar. Degetele lui s-au apropiat de prima pagină, iar eu am înțeles că întâlnirea aceea nu fusese niciodată despre șampanie…

PARTEA 2

Degetele lui Adriano s-au oprit la câțiva centimetri de dosar. În cameră se auzea doar bâzâitul aparatului de aer condiționat și lovitura ritmică a unei lingurițe de marginea unui pahar.

— Nu trebuie să-mi spui nimic, am zis.

— Ba da.

— Nu sunt asistentă medicală. Nu sunt contabilă. Sunt chelneriță și am venit aici pentru bani.

— Știu cine ești.

Am simțit cum mi se încălzesc obrajii.

— Atunci știi și că nu am timp pentru jocuri.

Adriano a ridicat dosarul. Pe copertă era sigla fundației Harrington, aceeași fundație care plătea gala. Sub ea apăreau trei cuvinte: transferuri medicale.

— Mama ta a lucrat la Sfânta Ana între două mii șapte și două mii paisprezece, a spus el. — A ținut evidența donațiilor pentru pacienții fără venituri.

— A fost contabilă, da.

— Și a dispărut o sumă mare.

Am strâns degetarul în palmă până când marginea lui mi-a lăsat o urmă rotundă.

— Mama nu a furat niciodată.

— Nu am spus că a furat.

— Dar cineva a spus. De aceea a plecat.

Adriano nu s-a grăbit să răspundă. În spatele lui, portul se întindea sub lumini galbene, iar macaralele păreau niște schelete uriașe.

— Când a plecat, mama ta a luat ceva cu ea?

Întrebarea m-a lovit mai tare decât ar fi trebuit.

— Ce anume?

— Un registru. O cheie. O copie a unui document.

— Nu știu despre ce vorbești.

— Eliza, dacă nu știi, spune că nu știi. Nu minți pentru cineva care nu te poate apăra.

Am făcut un pas către el.

— Ai venit să-mi ameninți mama?

— Am venit să o țin în viață.

Un bărbat de lângă masă a scos un râs sec. Adriano s-a întors imediat spre el.

— Ieși, Pavel.

— Adriano, întâlnirea nu poate aștepta.

— Am spus să ieși.

Pavel a împins scaunul. Picioarele lui au zgâriat parchetul și zgomotul mi-a trecut prin dinți. A plecat fără să mă privească.

— De ce te interesează mama mea? am întrebat.

— Pentru că a fost ultima persoană care a văzut un document ce poate distruge fundația Harrington.

— Fundația aceea plătește tratamentul ei.

— Nu. Fundația plătește doar ceea ce vrea să pară generozitate.

Mi-a întins o fotografie. Mama era mai tânără, cu părul prins la ceafă, în fața clinicii. Lângă ea se afla un bărbat cu un costum deschis la gât. L-am recunoscut după ochi.

— Cine este?

— Tatăl meu.

Mi-a venit să las fotografia jos, dar degetele nu m-au ascultat.

— Mama nu mi-a povestit niciodată despre el.

— Pentru că i s-a cerut să tacă.

— De cine?

Adriano și-a trecut degetul peste cicatrice. Gestul părea involuntar, ca și cum pielea lui își amintea ceva înaintea minții.

— De unchiul meu, Marco.

A scos din buzunar o cheie mică, neagră, și a așezat-o lângă paharul meu.

— Mama ta deține ceva ce Marco caută de nouă ani. Iar în seara asta, cineva a aflat că ești aici.

Un ciocănit puternic a zguduit ușa.

— Domnule Costello, a strigat un paznic. — Avem o problemă la intrarea personalului.

Adriano a privit cheia, apoi m-a privit pe mine.

— Ia-ți geanta.

— De ce?

— Pentru că dacă oamenii lui Marco au ajuns până aici, nu mai ești o chelneriță. Ești ținta.

Înainte să pot răspunde, clanța s-a mișcat. Paznicul a strigat ceva, apoi s-a auzit o lovitură surdă. Adriano a scos arma de sub sacou, iar bărbatul de lângă el și-a răsturnat scaunul în grabă.

— Unde este mama ta? a întrebat Adriano.

Am scos telefonul. Pe ecran era un apel pierdut de la ea, primit cu un minut înainte.

Apoi telefonul a vibrat din nou.

De data aceasta, pe ecran nu apărea numele ei, ci un număr necunoscut. Am răspuns, iar vocea unei femei în vârstă a șoptit:

— Dacă ești fiica Elenei Brennan, ascultă-mă. Mama ta nu ți-a spus niciodată cine a semnat transferurile…

PARTEA 3

— Cine ești? am întrebat, lipindu-mi telefonul de ureche.

Adriano mi-a făcut semn să pun apelul pe difuzor. Dincolo de ușă, paznicul încerca să țină pe cineva afară. Se auzeau lovituri scurte și înjurături înăbușite.

— Mă numesc Nora Vance, a spus femeia. — Am fost asistentă la Sfânta Ana. Am lucrat cu mama ta.

— Mama e în pericol?

— A fost în pericol din ziua în care a refuzat să semneze.

Adriano s-a apropiat de telefon.

— Nora, sunt Adriano Costello.

La celălalt capăt s-a lăsat o tăcere grea.

— Fiul lui Vittorio?

— Da.

— Atunci ascultă cu atenție. Tatăl tău nu a fost omul pe care îl crezi.

Adriano a strâns maxilarul.

— Spune-mi ce știi.

— În anul în care au început donațiile mari pentru clinică, banii nu mergeau la pacienți. O parte era mutată prin trei firme și ajungea la Marco Costello. Eu am văzut registrele. Elena le-a verificat.

— Și semnătura? am întrebat.

Nora a inspirat tremurat.

— Pe fiecare transfer apărea semnătura Elenei. Dar nu era a ei. Marco își pregătise actele. Într-o seară, i-a pus în față un teanc și i-a spus că, dacă refuză, Adriano, pe atunci adolescent, va avea un accident pe drumul spre casă.

Adriano s-a clătinat ușor. Palma lui a atins marginea mesei.

— De ce nu ai spus asta atunci?

— Pentru că am fost lașă. Pentru că aveam doi copii și un soț bolnav. Dar Elena nu a fost lașă. A refuzat să semneze și a făcut o copie a paginii originale.

Am privit degetarul din mâna mea. Mama îl purta mereu la gât, prins de un șnur, până în ziua în care mi l-a dat mie.

— Unde este copia? am întrebat.

— Într-un seif de la gara veche. Cheia nu deschide seiful, ci cutia poștală în care Elena a ascuns instrucțiunile. Ea mi-a cerut să aștept până când Adriano va încerca să afle adevărul singur.

Adriano a întors capul spre mine.

— Mama ta a știut că o caut.

— Nu doar pe tine te-a așteptat, a spus Nora. — Te-a așteptat pe fiul lui Vittorio, nu pe șeful mafiei.

Ușa a cedat. Paznicul a căzut înăuntru, cu buza spartă. Doi bărbați au pătruns după el. Adriano a ridicat arma, dar eu am văzut ceva în mâna celui din față: o brățară de spital cu numele Elenei Brennan.

— Unde ai găsit asta? am strigat.

Bărbatul a zâmbit.

— În camera ei.

Adriano l-a lovit cu patul armei, iar celălalt a fugit pe coridor. Totul s-a petrecut atât de repede, încât nu am simțit decât gustul metalic al fricii.

Am sunat-o pe mama. De data aceasta a răspuns.

— Eliza? vocea ei era slabă. — Nu veni acasă.

— Mamă, unde ești?

— În camera de tratament. Au venit doi oameni după mine.

Adriano mi-a smuls telefonul și a vorbit cu ea.

— Doamnă Brennan, sunt Adriano.

Mama a început să plângă.

— Ai găsit-o.

— Da. Și am găsit și adevărul.

— Nu, Adriano. Nu ai găsit totul. Marco nu a vrut niciodată doar registrul. A vrut ceva ce tatăl tău a ascuns de voi toți.

Adriano a privit fotografia de pe masă.

— Ce a ascuns?

Mama a rostit numele atât de încet, încât am crezut că nu am auzit bine.

— Dovezile că Vittorio era cel care a ordonat transferurile.

Adriano a lăsat telefonul jos.

În acel moment, pe ecranul lui a apărut un mesaj de la clinica Sfânta Ana: „Pacienta Elena Brennan a fost externată de o persoană autorizată.”

Adriano a ridicat ochii spre mine.

— Marco nu a venit după registru, a spus el. — A luat-o pe mama ta…