Am încălcat regula conacului ca să-mi caut fiica, iar Damian Volkov s-a ridicat brusc din pat și a amuțit

În clipa în care am deschis ușa interzisă, fiica mea stătea cu palma pe pieptul celui mai temut om din Baltimore, iar el plângea în tăcere.

Era marți, puțin după ora trei, iar ploaia lovea ferestrele înalte ale conacului Grayhaven ca o mână nerăbdătoare. În bucătărie, vasele se adunaseră într-un turn instabil, iar mirosul de supă arsă se amesteca cu detergentul de lămâie.

O adusesem pe Lila la muncă fiindcă femeia care trebuia să o supravegheze mă sunase cu zece minute înainte de tură.

— Îmi pare rău, Elena, nu mai pot veni. Băiatul meu are febră.

Nu aveam bani pentru o altă bonă. Nici timp să caut una. Așa că Lila își pusese cizmele galbene de ploaie, își prinsese iepurașul de pânză sub braț și venise cu mine în casa în care nimeni nu zâmbea fără motiv.

Înainte să intru în bucătărie, m-am aplecat în fața ei și i-am atins ușor umerii. Lila nu auzea aproape nimic fără aparatul mic de după ureche, așa că vorbeam rar și foloseam semnele pe care le învățasem pentru ea.

— Rămâi în camera personalului. Nu pleca de acolo până nu vin după tine, bine?

Ea a privit iepurașul. La urechea lui stângă era cusută o mică stea de aramă, singurul lucru rămas de la tatăl ei.

Apoi a ridicat două degete și a zâmbit.

— Promit, mamă.

A respectat promisiunea exact treisprezece minute.

Când am observat liniștea din spatele meu, am știut că ceva nu era în regulă. Am lăsat buretele în chiuvetă și am alergat pe coridor. Cizmele ei galbene lăsaseră urme ude pe marmură, una lângă alta, ca niște semne care mă duceau direct spre capătul casei.

Spre ușa pe care toți angajații o ocoleau.

Ușa dormitorului lui Damian Volkov era întredeschisă.

În salonul de lângă ea, o asistentă plângea cu spatele lipit de perete. Avea mâna încleștată pe un prosop alb.

— Nu intrați acolo, doamnă Elena, a șoptit ea. Dacă domnul Volkov vă vede, vă concediază.

— Fiica mea e înăuntru.

Femeia a pălit.

— Atunci rugați-vă să nu vă vadă.

Am împins ușa.

Damian stătea ridicat pe perne negre, cu o mână apăsată peste piept. Era palid, transpirat, iar degetele îi tremurau atât de puternic încât paharul de apă de pe noptieră se lovea ritmic de lemn.

Lila se afla lângă el, pe marginea patului.

Își așezase palma mică exact peste inima lui.

— Lila!

Am făcut un pas înainte, dar Damian a ridicat cealaltă mână.

M-am oprit.

La gâtul lui se vedea o venă umflată. Ochii, însă, nu mai erau ai bărbatului despre care se spunea că făcuse oameni să dispară fără urmă. Priveau copilul cu o teamă aproape omenească.

— Scoate-o de aici, am spus.

— Nu, a răspuns el răgușit.

Vocea lui m-a făcut să încremenesc.

— Domnule Volkov, nu știe unde este.

— Știe mai bine decât toți medicii mei.

Lila s-a întors spre mine și a făcut un semn. Două degete apăsate pe piept, apoi palma deschisă spre Damian.

Era semnul ei pentru „doare”.

Damian a urmărit mișcarea cu atenție.

— Ce spune? a întrebat.

— Că vă doare.

Pentru prima dată, un zâmbet slab i-a atins fața.

— Mă doare de trei săptămâni.

Am observat atunci flaconul de pe noptieră. Eticheta fusese dezlipită și lipită la loc strâmb. Sub dop se vedea o urmă maronie, ca de sirop uscat.

M-am apropiat.

— Nu luați nimic din sticla aceea.

Ochii lui Damian s-au îngustat.

— De ce?

— Pentru că nu miroase a medicamentul scris pe etichetă.

Din hol s-au auzit pași grei. Paznicii veneau spre noi.

Damian mi-a prins încheietura înainte să ajungă la ușă. Avea mâna rece ca marmura.

— Elena, a spus el foarte încet, dacă oamenii mei intră acum, spuneți-le că fata a venit singură.

— De ce?

El a privit spre Lila, spre iepurașul cu steaua de aramă, apoi spre sertarul încuiat al biroului.

— Pentru că cineva a așteptat exact clipa asta…

PARTEA 2

Pentru că cineva a așteptat exact clipa asta, Damian mi-a dat drumul la încheietură și s-a prăbușit înapoi pe perne.

— Domnule Volkov! am strigat.

Ușa s-a izbit de perete. Au intrat doi paznici, iar în urma lor a apărut Adrian Volkov, fratele mai mic al lui Damian. Purta un palton impecabil și ținea între degete o umbrelă închisă, din care picura apă pe covor.

— Ce se întâmplă aici? a întrebat el.

Lila s-a lipit de mine. Iepurașul i-a căzut pe podea, iar steaua de aramă a lovit marmura cu un clinchet subțire.

Adrian a privit întâi copilul, apoi flaconul de pe noptieră.

— Scoateți femeia și fata din cameră.

— Nu, a spus Damian.

Adrian a zâmbit fără căldură.

— Frate, abia mai poți vorbi.

— Dar încă pot decide.

Între cei doi s-a lăsat o tăcere grea. Eu am simțit cum îmi transpiră palmele. Într-o casă plină de oameni înarmați, eram doar o îngrijitoare cu pantofi umezi și o fetiță speriată.

Totuși, ceva din privirea lui Adrian mă neliniștea mai mult decât armele.

— Am găsit eticheta schimbată, am spus.

El s-a întors spre mine.

— Ești asistentă medicală sau criminalistă?

— Sunt femeia care a văzut destui oameni otrăviți ca să recunoască un medicament greșit.

Unul dintre paznici a făcut un pas spre mine.

Damian a apucat telecomanda de lângă pat și a apăsat un buton. Ușa s-a blocat automat.

Adrian nu mai zâmbea.

— Toți afară, a poruncit Damian.

— Nu ești în stare să conduci casa.

— Și totuși, încă te temi de ce aș putea spune.

Am observat că pe încheietura lui Adrian era o zgârietură proaspătă, acoperită cu un plasture îngust. Exact aceeași urmă maronie de pe flacon se vedea sub unghia degetului său mare.

Lila a tras de mâneca mea și mi-a arătat iepurașul. Pe cusătura interioară se desfăcuse un fir. Când am întors jucăria, am găsit sub umplutură o bucată de hârtie împăturită.

Nu era a mea.

Pe ea se afla desenată o ușă și, sub ușă, cifra șapte.

Damian a văzut-o și a închis ochii.

— Unde ai găsit asta? a întrebat.

— În iepurașul ei.

Adrian a întins mâna.

— Dă-mi hârtia.

Lila a făcut un pas în spate și a strâns jucăria la piept.

— Nu, a spus ea, deși vocea îi era mică și nesigură.

Adrian a încremenit.

Damian a privit-o ca și cum auzise ceva imposibil.

— Fetița asta nu vorbește aproape niciodată cu străinii, am explicat.

— Poate că astăzi a ales prost, a spus Adrian.

În aceeași seară, la ora opt, poliția casei a verificat fiecare cameră. Nu au găsit nimic. Hârtia dispăruse din mâna mea înainte să ajung la bucătărie, iar sertarul lui Damian rămânea încuiat.

În timp ce îi schimbam pansamentul, el mi-a spus că durerea începea mereu la câteva minute după ce lua medicamentul de seară.

— De ce nu ai plecat? l-am întrebat.

— Din casă?

— Din Baltimore.

A râs scurt, apoi și-a dus mâna la piept.

— Pentru că omul care mă otrăvește este singurul care poate deschide seiful unde se află dovada.

— Și de ce mă implici pe mine?

Damian m-a privit mult timp.

— Nu te-am implicat eu. Fiica ta a făcut-o.

Lila stătea pe podea și desena o casă. Pe acoperiș a desenat un ochi mare, iar lângă el un bărbat cu o linie neagră peste gură.

Am simțit un frig care nu venea de la ploaie.

— Ce înseamnă desenul?

Damian s-a ridicat cu greu și a mers până la bibliotecă. A tras o carte groasă de contabilitate, iar în spatele ei a apărut un compartiment ascuns.

— Mâine dimineață, la ora șase, vei afla cine este tatăl Lilei.

Mi s-au tăiat picioarele.

— Tatăl ei a murit acum trei ani.

— Asta ți s-a spus.

În acel moment, telefonul lui Damian a vibrat. Pe ecran a apărut un mesaj fără număr.

„Dacă deschizi seiful, copilul moare înaintea ta.”

Damian mi-a întins telefonul, iar dinspre coridor s-a auzit încet rotirea cheii în broască…

PARTEA 3

Cheia s-a rotit încă o dată, iar eu am tras-o pe Lila în spatele meu.

Ușa s-a deschis doar câțiva centimetri. Nu Adrian a intrat, ci doctorul Pavel Radu, medicul personal al lui Damian. Purta mănuși albe și ținea o tavă cu injecții.

— Am venit pentru doza de seară, a spus el.

Damian a râs fără putere.

— Ai întârziat trei săptămâni.

Doctorul a albit.

— Nu înțeleg.

— Ba înțelegi foarte bine.

Am luat flaconul de pe noptieră și l-am pus pe birou. Damian a deschis compartimentul ascuns din bibliotecă. Dinăuntru a scos o cutie metalică, închisă cu două încuietori.

— Elena, deschide-o.

— Eu?

— Tu ai venit aici fără să-mi ceri nimic. De aceea te pot crede.

Am introdus cheia pe care o scosese de la gât. În cutie se aflau un dosar, un mic aparat de înregistrare și trei fotografii vechi.

Prima fotografie îl arăta pe Damian mult mai tânăr, ținând în brațe un băiețel cu părul negru. Pe spate scria: „Mihai, șapte ani”.

A doua îl arăta pe același băiat adult, lângă o femeie pe care am recunoscut-o imediat: eram eu, cu doisprezece ani mai tânără, înainte ca viața mea să se rupă în două.

Lângă mine stătea Matei.

Soțul meu.

— Nu, am șoptit.

Damian a împins dosarul spre mine.

— Matei Volkov nu era un simplu mecanic, Elena. Era fiul meu.

Am simțit că încăperea se învârte.

— Mi-a spus că familia lui îl renegase.

— Eu l-am trimis departe. Credeam că îl protejez de lumea mea. Apoi Adrian a aranjat accidentul.

Doctorul Radu a făcut un pas spre ușă.

— Nu trebuia să deschideți cutia.

Damian a apăsat butonul aparatului de înregistrare.

Vocea lui Adrian a umplut camera.

„Doza următoare îl va slăbi suficient. După ce semnează transferul, casa și compania vor fi ale mele. Dacă refuză, scăpăm și de femeie, și de copil.”

A urmat vocea doctorului.

„Iar dacă supraviețuiește?”

„Nu va supraviețui.”

Doctorul s-a prăbușit pe scaun.

Eu m-am uitat la Damian.

— De ce nu mi-ai spus de la început?

— Pentru că voiam să fiu sigur că Lila este copilul lui Matei. După moartea fiului meu, am căutat-o ani întregi.

A scos din dosar un rezultat de laborator. Numele meu era scris sus. Al Lilei era dedesubt.

— Testul genetic confirmă că este nepoata mea.

Lila nu auzise înregistrarea, dar privea fețele noastre. Damian s-a așezat în genunchi în fața ei, cu greu, și i-a arătat o fotografie cu Matei.

Fetița a atins chipul din fotografie, apoi și-a pus palma pe pieptul lui Damian.

— Tata, a spus ea.

Damian și-a apăsat buzele ca să nu plângă.

— Da, micuță stea. Tatăl tău era fiul meu.

În acel moment, telefonul meu a început să sune. Era numărul poliției.

Am răspuns.

— Doamnă Elena, ieșiți imediat din conac. Avem un ordin pentru arestarea lui Damian Volkov.

— Pentru ce?

— Pentru uciderea lui Matei Volkov. Dovezile au apărut în această dimineață.

Damian a ridicat privirea spre mine, iar fața lui s-a golit de culoare.

Pe ecranul telefonului a apărut un al doilea mesaj, trimis chiar atunci.

„Dacă Damian cade, vei cădea și tu cu el. Avem mărturia care te face vinovată.”

Ușa conacului s-a izbit jos, iar din curte s-au auzit sirenele. Damian mi-a prins mâna și a spus singurul lucru pe care încă nu îl știam…