Am ajutat un străin rănit după închiderea hotelului, iar o săptămână mai târziu directorul a văzut cine mă aștepta

La trei dimineața, am dus în camera lui un bărbat beat și însângerat, fără să știu că orașul îi șoptea numele cu teamă.

Grand Imperior era aproape gol în acea marți. Ultimele pahare de șampanie zăngăneau pe tăvile mele, iar tălpile mă dureau în pantofii ieftini, cu talpa subțiată până la carton. Schimbul meu se terminase de o oră, dar domnul Reynolds, directorul, îmi aruncase încă două mese în brațe.

— Zâmbește, Rossi, mârâise el. Clienții bogați nu vor să vadă fețe triste.

Nu aveam timp să-i răspund. Fratele meu, Leo, își plătea taxa la facultate, chiria bătea la ușă, iar frigiderul nostru conținea doar o jumătate de lămâie și un borcan de muștar.

Atunci ușile de stejar s-au deschis brusc.

Un bărbat înalt s-a clătinat în salon. Purta un costum scump, șifonat, și un ceas care valora mai mult decât câștigam eu într-un an. S-a prăbușit în masa a patra, cea pe care tocmai o ștersesem. Din tâmpla lui curgea sânge.

— Scoate-l de aici, Rossi! strigă Reynolds din spatele barului. Cheamă paza!

M-am apropiat și am simțit mirosul de alcool amestecat cu fier. Sub haina desfăcută am zărit mânerul negru al unui pistol.

Mi s-a răcit sângele.

Reynolds întinse mâna spre brațul lui.

— Nu-l atingeți, am spus.

— Ai înnebunit? E beat!

— Și sângerează. Lăsați-mă pe mine.

Bărbatul ridică ochii. Erau cenușii, tulburi, dar în adâncul lor se ascundea ceva rece și atent. Pe masă îi căzură o cartelă de acces și un mănunchi greu de chei. Cartela purta două litere aurii: penthouse.

Am înțeles cine era. Toți angajații știau, deși nimeni nu rostea numele cu voce tare. Dante Castello, omul care controla cluburi, transporturi și afaceri despre care ziarele nu scriau niciodată.

— Haideți, domnule Castello, am șoptit. Vă duc sus.

— Cine ești? întrebă el, cu glas răgușit.

— Bella. Lucrez aici.

L-am sprijinit până la liftul privat. Greutatea lui îmi apăsa umărul, iar lângă gulerul hainei simțeam miros de aer rece, whisky și sânge. În lift, și-a lipit capul de peretele din lemn și a închis ochii.

— Nu trebuia să mă ajuți, murmură.

— Poate. Dar acum deja v-am ajutat.

În penthouse nu exista nicio fotografie, nicio carte, nimic personal. Doar marmură neagră, sticlă și liniște. L-am așezat pe marginea patului, apoi i-am curățat rana cu un prosop alb. O cutie metalică de prim-ajutor mi-a zgâriat degetul, iar el a tresărit.

Pe birou, un calculator lumină camera. Nu voiam să privesc, dar am văzut o listă de nume. Finian Doyle. Anthony Ricci. Senatorul Morrison. Apoi un nume pe care îl știam prea bine: Arthur Harrison, proprietarul hotelului.

Lângă numele lui era scris, cu roșu, un singur cuvânt: „Încheiat”.

Am simțit că nu mai pot respira.

Dante s-a ridicat încet în spatele meu. Când m-am întors, nu mai părea beat. Ochii lui erau limpezi.

— Ai citit, spuse el.

Am fugit. Patru zile n-am ieșit din apartament. În a cincea, m-am întors la hotel și am găsit poliția peste tot. Harrison dispăruse. Reynolds susținea că fusese ultimul care îl văzuse.

O săptămână mai târziu, doi bărbați în costume m-au dus în biroul lui Harrison. Reynolds fuma la birou și se lăuda că acum conduce totul.

Un avocat cu păr argintiu a deschis o mapă groasă.

— Domnișoară Rossi, spuse el, avem o veste care vă privește direct…

PARTEA 2

— Felicitări, domnișoară Rossi. Începând de astăzi, dumneavoastră sunteți proprietara hotelului.

Am privit actele fără să înțeleg. Numele meu era tipărit sub o linie de semnătură, iar lângă el se afla o ștampilă umedă, încă lucioasă.

— Asta este o glumă? am întrebat.

— Domnul Castello nu glumește, răspunse avocatul Graves.

Reynolds lăsă telefonul jos. Cigarul îi tremura între degete.

— Eu conduc acest hotel de douăzeci de ani!

— Nu mai conduceți nimic, domnule Reynolds. Consiliul v-a concediat. Vă rog să vă luați lucrurile.

— Tu ai făcut asta, Rossi! izbucni el.

— Nu am făcut nimic.

— Atunci de ce ești aici?

Graves împinse spre mine un alt dosar. Hotelul avea milioane de datorii, furnizori corupți, contracte abandonate și o renovare neterminată. Nu primisem un dar. Primisem o clădire care se scufunda.

— Dacă refuz? am întrebat.

— Actele sunt deja înregistrate. Puteți refuza să lucrați, dar datoria rămâne. La fel și responsabilitatea.

Apoi rosti numele lui Leo și adresa noastră. Fără să ridice vocea, mi-a explicat cât de tragic ar fi dacă deciziile mele proaste i-ar distruge viitorul.

Furia mi-a învins frica. Am semnat.

În hol, angajații s-au adunat sub scara de marmură. Maria, prietena mea, avea ochii mari și o linguriță strânsă în pumn.

— Bella, ce se întâmplă?

Am coborât două trepte și m-am uitat la oamenii cu care împărțisem turele de noapte.

— Hotelul are probleme, dar nu voi permite să vă pierdem locurile de muncă. Știu unde sunt camerele cu lenjerie ruptă, congelatoarele stricate și orele suplimentare neplătite. O să reparăm totul împreună.

Cineva a început să aplaude. Apoi încă cineva.

În birou mă aștepta Dante. Purta un costum cenușiu impecabil, iar pe tâmplă îi rămăsese o urmă palidă de la rană. Învârtea globul vechi al lui Harrison cu un deget.

— Prima decizie, domnișoară proprietară?

— Concediez firma de spălătorie. Ne fură de șase luni.

Graves verifică documentele și încuviință.

— Are dreptate. Firma este o societate paravan.

Dante se uită la pantofii mei uzați.

— Poate că fata care servea la mese știe mai multe despre administrare decât oamenii mei.

În prima lună am muncit douăzeci de ore pe zi. M-am mutat într-o cameră modestă din hotel, ca să-l protejez pe Leo. Am promovat-o pe Clare, bucătăreasa care muncea cel mai mult, și am tăiat meniul inutil de scump. Am ascultat cameristele, portarii și recepționerii.

Graves controla banii și fiecare furnizor. Când am încercat să schimb spălătoria, depozitul concurent a ars în aceeași noapte. Am înțeles că lanțul lui Dante mă înconjura din toate părțile.

Totuși, hotelul a început să prospere. Oamenii au început să mă salute cu respect.

Apoi, într-o seară de joi, Finian Doyle s-a așezat la masa mea. Avea păr roșcat, ochi albaștri și un zâmbet prea cald pentru un om al cărui nume îl văzusem pe lista lui Dante.

— Îți ofer zece milioane pentru hotel, spuse el.

— De ce?

— Pentru că vreau să-i iau lui Castello cea mai strălucitoare piesă.

Am refuzat. O săptămână mai târziu s-a întors cu douăzeci de milioane și cu un bilet de avion pentru mine și Leo.

— Ai douăzeci și patru de ore, Bella, șopti el. După aceea, nu voi mai fi atât de politicos.

La două dimineața, un paznic m-a dus în penthouse. Dante privea orașul prin ferestrele uriașe.

— Irlandezul ți-a oferit libertate, spuse el.

— Mi-a oferit o altă cușcă.

Dante se apropie până când îi simțeam căldura.

— Atunci alege. Îl trădezi pe el sau mă trădezi pe mine?

— Nu sunt proprietatea nimănui.

Pentru prima dată, chipul lui se întunecă.

— Mâine vei primi o sarcină. Dacă Doyle refuză să plece din hotel, îl vei scoate fără scandal.

A doua zi, Finian și-a ocupat apartamentul și a adus doi bodyguarzi. Am început să-i trimitem șampanie, să reparăm țevi lângă camera lui și să verificăm ușa la fiecare jumătate de oră. La șase seara, a izbucnit în hol.

— Mă hărțuiești!

— Îmi pare rău, domnule Doyle. Vă anulez nota de plată și vă invit să plecați.

Nu mai avea nicio mutare. A plecat furios, iar o mașină neagră m-a așteptat la bordură.

Dante deschise portiera.

— Urcă. În seara asta vei afla de ce Finian nu se va opri aici…

PARTEA 3

Am urcat în mașină, iar Dante nu a spus nimic până când clădirile elegante au rămas în urmă. Am ajuns la un chei întunecat, unde apa lovea pilonii cu un zgomot surd. O geantă din piele zăcea pe banchetă.

— Deschide-o, spuse el.

Înăuntru era certificatul de deces al fratelui lui Finian Doyle. Data era de cu opt ani în urmă. Dante a pus degetul pe fotografie.

— Finian crede că eu l-am ucis.

— L-ai ucis?

— Nu. Fratele lui lucra pentru autorități și a fost ascuns în Australia. Finian a fost hrănit cu o minciună ca să pornească un război.

Mi-am strâns degetele pe marginea hârtiei. Mirosul de piele udă și gustul amar al fricii îmi umpleau gura.

— De ce îmi arăți asta?

Dante privi spre apa neagră.

— Mâine noapte va ataca o încărcătură din port. Crede că transportă medicamente rare. De fapt, sunt medicamente contrafăcute. Autoritățile vor aștepta acolo.

— Îl întinzi ca pe o capcană.

— El a venit să-mi distrugă imperiul. Eu doar închid ușa.

Am înțeles ce urma și m-am ridicat brusc.

— Vrei să mă folosescă drept sursă.

— Îi vei spune că te-ai răzgândit. Că vrei banii și avionul. Îi vei da informațiile despre transport.

— Și dacă refuz?

Dante se întoarse spre mine. În lumina slabă, cicatricea de pe tâmplă părea o linie albă trasată cu un cuțit.

— Atunci rămâi între doi bărbați care te consideră o piesă.

M-am gândit la Leo, la angajații hotelului și la pantofii mei uzați, păstrați încă sub birou ca să-mi amintească cine fusesem.

— Bine. Fac asta.

În noaptea următoare, am sunat de pe un telefon fără nume. Mi-am făcut vocea să tremure și i-am spus lui Finian că vreau să fug. El m-a crezut imediat.

— La miezul nopții, la aerodrom, spuse el. Vii cu fratele tău?

— Da.

— Atunci vei fi liberă.

Am închis și am rămas cu telefonul rece în palmă. Nu mă simțisem niciodată mai murdară.

Graves m-a dus într-un apartament înalt, deasupra portului. Dante privea printr-un binoclu vechi, cu rama zgâriată. La miezul nopții au început sirenele. Agenții au năvălit asupra cheiului, au prins oamenii lui Finian și au confiscat marfa.

— Unde este el? am întrebat.

Dante coborî binoclul.

— Te așteaptă la aerodrom.

— Dar oamenii tăi au ajuns înainte.

— Am pregătit două capcane. Una pentru el și una pentru mine.

Am înțeles. Finian fusese arestat pentru transport și conspirație, iar povestea lui despre fratele ucis se prăbușise odată cu dovezile. Dar Dante își pusese propriul nume în umbră, lăsându-mă să par singura trădătoare.

— Ești un monstru, am șoptit.

— Da. Dar sunt monstrul tău.

Când ne-am întors la Grand Imperior, m-a prins de încheietură. Nu a fost tandrețe în sărutul lui, ci posesie și avertisment.

— Nu mai ești chelneriță, Bella.

— Știu.

— Ești regina mea.

Mi-am smuls mâna și am intrat în hol. Maria alerga spre mine cu un dosar, Clare ținea în brațe registrele bucătăriei, iar angajații așteptau ordinele mele. Hotelul era al meu pe hârtie, dar fiecare cont trecea prin oamenii lui Dante, fiecare furnizor îi răspundea, iar frica pentru Leo îmi ținea gâtul strâns.

Totuși, nu mai eram fata care curăța masa a patra și se temea de un director obraznic. Învățasem să negociez, să observ, să transform datoriile în profit și amenințările în arme.

Am ajuns în birou, am scos pantofii vechi de sub masă și i-am așezat lângă ușă. Apoi am deschis registrul și am tăiat primul nume de pe listă.

De data aceasta, decizia îmi aparținea mie.

Iar în oglinda întunecată a holului, coroana nu mai părea împrumutată: avea forma cicatricilor mele.