PARTEA 4

— Ordinul nu este pentru dumneavoastră, doamnă Șevciuk, a spus polițistul. Este pentru percheziția biroului și a locuinței lui Andrei Șevciuk.

Andrei a rămas nemișcat.

Pentru prima dată de când îl cunoșteam, nu mai avea o replică pregătită.

Telefonul lui a început să sune fără oprire.

A sunat directorul băncii. A sunat contabilul. A sunat avocatul companiei. A sunat chiar și mama Nataliei.

Andrei nu răspundea.

— Trebuie să plecăm de aici, i-a spus el medicului Ionescu. Acum.

Medicul nu s-a mișcat.

— Nu mai plec nicăieri cu dumneavoastră.

— Ți-am plătit datoriile.

— Și eu am păstrat dovezile.

Andrei s-a întors spre avocatul lui, care tocmai intrase în salon, gâfâind.

— Spune-le că totul a fost o intervenție de urgență.

Avocatul a citit primele pagini ale dosarului, apoi a închis mapa.

— Nu pot susține asta.

— Ești avocatul meu!

— Am fost. Nu mai sunt.

Cuvintele au căzut între noi ca niște obiecte grele.

Andrei a încercat să-mi smulgă telefonul, dar polițistul i-a prins încheietura.

— Nu vă apropiați de victimă.

Victimă.

Cuvântul acela m-a făcut să tremur. Nu pentru că nu era adevărat, ci pentru că până atunci încercasem să mă conving că poate totul fusese o neînțelegere.

Victor mi-a pus mâna pe umăr.

— Olena, putem merge într-o cameră separată. Trebuie să dai declarația.

— Mai întâi vreau să aud totul.

— Nu trebuie.

— Ba da.

Polițiștii au pornit înregistrarea.

Vocea lui Andrei s-a auzit din nou, clară, fără muzică, fără explicații, fără chipul lui blând care să o îmbrace în minciună.

Nu vreau să mai poată rămâne însărcinată vreodată.

A urmat vocea medicului.

Nu există celule canceroase.

Apoi râsul scurt al lui Andrei.

Atunci inventați-le.

L-am ascultat până la capăt.

Când înregistrarea s-a oprit, în salon se auzea doar aparatul de monitorizare. Bip. Bip. Bip.

Andrei și-a ridicat privirea.

— Nu am vrut să-ți fac rău.

— Ai vrut să-mi iei dreptul de a decide ce se întâmplă cu trupul meu.

CITEȘTE ȘI: Soțul meu m-a lăsat la chiuvetă pentru amanta lui, dar când am intrat la recepție, zâmbetul lui a dispărut

— Eram speriat.

— Eu eram cea care își pierduse copilul.

— Natalia mă iubește.

Am simțit cum ceva se desprinde în mine, dar nu ca o rană. Ca un nod vechi.

— Atunci du-te la ea.

— Nu pot.

— De ce?

A înghițit greu.

— Copilul nu este al meu.

În după-amiaza aceea, polițiștii au găsit în biroul lui Andrei originalul raportului fals, un contract prin care încerca să-mi vândă acțiunile și mesajele trimise medicului. În apartament au găsit și o cutie cu medicamente sedative, aceeași substanță care îmi fusese injectată.

Andrei a fost reținut pentru vătămare, falsificarea documentelor medicale, fraudă și abuz de încredere.

Doctorul Ionescu și-a pierdut dreptul de a profesa în timp ce ancheta continua.

Mara a depus mărturie.

Natalia a dispărut din companie înainte de finalul săptămânii. Nu am aflat niciodată cine era tatăl copilului ei și nu am simțit nevoia să aflu. Unele adevăruri nu mai au puterea să repare ce au distrus.

La trei zile după externare, am intrat în biroul lui Andrei împreună cu Victor și cu executorul.

Pe perete era fotografia noastră de la nuntă. Eu zâmbeam, iar el îmi ținea mâna ridicată, ca și cum ar fi vrut să arate lumii verigheta.

Am luat fotografia de pe perete.

În spatele ei era o cameră mică, ascunsă în lemn.

Andrei mă înregistrase luni întregi.

Înregistrase discuțiile despre acțiunile mele, despre banii tatălui meu și despre cât de ușor eram, după el, de convins.

Victor a găsit fișierul din noaptea operației și l-a pornit.

Am auzit propria mea voce, slăbită de sedative:

— Nu vreau.

Apoi vocea lui Andrei:

— Vei face ce trebuie pentru familia noastră.

Am închis ochii.

Să-i auzi pe ceilalți era dureros. Să te auzi pe tine cedând, în timp ce cineva îți hotărăște viața, era altceva.

Andrei asculta din boxă, cu mâinile încătușate.

— Oprește asta, a șoptit.

CITEȘTE ȘI: În Ajunul Crăciunului, soțul meu mi-a trimis din greșeală o fotografie, iar zâmbetul lui a dispărut când m-a sunat

— Tu ai înregistrat-o, i-a răspuns Victor. Acum doar o asculți.

Andrei și-a acoperit urechile.

Dar nu putea acoperi ce spusese.

În dormitorul nostru, dulapul lui era gol. Își luase costumele, ceasurile și pantofii înainte de arestare. Pe raft rămăsese doar cutia de catifea în care îmi ținusem broșa cu rândunica.

Am găsit-o în sertarul noptierei.

Argintul era zgâriat, dar pasărea avea încă aripile întregi.

Am pus broșa în buzunar și am plecat.

Nu am vândut casa imediat. Am schimbat încuietorile, am zugrăvit camera de oaspeți și am transformat biroul lui într-un atelier luminos. În fiecare dimineață deschideam fereastra, chiar și când ploua.

După două luni, am început să lucrez din nou.

Am preluat o mică editură din Brașov, cumpărată cu partea mea de acțiuni pe care Andrei nu reușise să o fure. Nu era compania lui strălucitoare și zgomotoasă. Avea două camere, trei angajați și o cafetieră care scotea un sunet ciudat înainte să pornească.

Îmi plăcea.

În fiecare joi, Mara venea la noi să verifice contractele. Își găsise un loc de muncă într-o clinică unde nimeni nu-i cerea să tacă.

Într-o dimineață de noiembrie, a venit cu fiica ei, Sofia, o fetiță de șase ani cu mănuși galbene și creioane colorate.

Sofia a desenat pe masa mea o casă, un copac și o pasăre argintie.

— Este o rândunică? am întrebat.

— Da. Zboară înapoi la oamenii care nu renunță la ea.

Am simțit un nod în gât.

— Și unde locuiește?

— Într-o casă în care ușa se închide numai dinăuntru.

Am zâmbit.

În acea seară, după aproape șapte luni, Andrei mi-a trimis primul mesaj de la închisoare.

Olena, știu că am greșit. Natalia m-a folosit. Nu am avut pe nimeni în afară de tine. Vino să vorbim. Putem începe din nou.